În mediul tradițional românesc, darul a avut întotdeauna valențe spirituale și rituale, cu importanță deosebită în relevarea relației între entități. Conform viziunii tradiționale referitoare la fenomenul darului, entitățile corelante pot fi: omul și divinitatea, omul și natura (un fenomen natural, un animal – uneori mitologic, o plantă etc.), omul și strămoșii, omul și omul (individ sau colectivitate) etc. În toate situațiile, darul capătă funcție de element al unui troc. Pentru a scoate în evidență însușirile de bază ale darului, vom elucida manifestarea acestuia în cadrul obiceiurilor de familie: nașterea, căsătoria și înmormântarea, unde vom identifica prezența triplei obligații în mecanismul de funcționare a darului: a da, a primi, a înapoia, – subiect, luat în discuție de către celebrul teoretician al darului Marcel Mauss în lucrarea „Eseu despre dar”. Deși în literatura de specialitate este menționată atestarea darului ca fenomen cultural și la alte popoare, în comunicare ne vom referi la importanța darului și gradul înalt de spiritualizare a acestuia, în special, prin prisma societății tradiționale românești, înțelegând că, de fapt, fenomenul darului își exercită rolul pretutindeni, iar obiceiurile poporului nostru, cum ar fi: mânecile sau pupăza pentru moașă; colacii de schimb între conocari, între cuscri; unele pomeni, date de sufletul morților în schimbul formulei: „Dumnezeu să-l/s-o ierte!” etc., – sunt doar secvențe ce demonstrează existența și funcționalitatea acestui fenomen. Menționăm că obiceiurile de familie din tradiția autohtonă se remarcă prin abundenta ipostazelor care implică elementul de schimb. Normele rituale ce reprezintă cadrul de manifestare a obiceiurilor, legate de conceptul de dar, reflectă complexitatea cunoștințelor referitoare la procesele de relaționare, pe care le-a deținut poporul român din cele mai vechi timpuri, iar tripla formulă menționată anterior reprezintă o lege nescrisă pentru întreținerea unor relații de bună înțelegere.