În didactica franceză modernă se vorbeşte despre traducere mai mult ca despre o disciplină formativă, având obiective şi metode proprii, fie că este vorba de o pregătire mai îngustă (terminologică) sau mai largă. Spre deosebire de acest tip modern, învăţământul filologic clasic, care pregăteşte în principiu profesori de limbă, se axează cu precădere pe lingvisticăşi competenţe discursive. In faţa cadrelor didactice din acest domeniu stă deci o sarcină de bază dublă : să-i înveţe pe studenţi concomitent limba şi despre limbă. Dat fiind că în acest tip de învăţământ traducerea nu poate fi decât o metodă sau procedeu subordonat specificului de pregătire, ea este înţeleasă şi aplicată în general ca tip de activitate legată de text. Acest articol îşi propune să arate că, folosind concepte de lingvistică modernă, acest procedeu poate fi aplicat cu succes şi-n predarea gramaticii, cultivând competenţe de limbaj şi metalimbaj în acelaşi timp. Este vorba de procesul de derivare morfologică plasat la nivel frastic şi tratat în cupluri de fraze (parafraze) bazate pe un invariant semantic (Fuchs, 1980). Acest tip de « traducere » intralinvală este completat de traducerea propriu-zisă prin transferul structurilor date în limba maternă. Odată cu descoperirea proprietăţilor acestor structuri în limba de studiu úi cu fixarea diferenţelor apărute în transpunere, studenţii îşi consolidează deci şi competenţele de limbă maternă, care de multe ori lasă de dorit, dat fiind cultul NET-ului, lipsa lecturii şi impactul nefast pe care îl au asupra lor imaginea şi audio-vizualul.

Dans la didactique française moderne on traite généralement de la traduction comme d’une discipline de formation ayant ses propres objectifs et ses propres méthodes, qu’il s’agisse d’une formation générale ou d’une orientation plus spécifique (terminologique). À la différence de ce type moderne, l’enseignement philologique classique, qui forme en principe des didacticiens de langues, est axé plutôt sur la linguistique et les compétences discursives. Les cadres didactiques de ce domaine se trouvent donc devant une double tâche fondamentale : enseigner le langage et le métalangage en même temps. Comme dans ce type d’enseignement la traduction ne peut être qu’une méthode ou procédé subordonné au spécifique de la formation, elle est ici traitée et appliquée en principe comme type d’activité liée au texte. Cet article se propose de montrer qu’en se servant de certains concepts de la linguistique moderne, ce procédé pourrait être appliqué aussi bien dans l’enseignement de la grammaire, en cultivant des compétence de langage et de métalangage en même temps. Il s’agit notamment du processus de dérivation morphologique placé au niveau phrastique et traité en couples de phrases (paraphrases) basées sur un invariant sémantique (Fuchs, 1980). Ce type de « traduction » intralinguale est complété par la traduction proprement dite c’est-à-dire par le transfert des structures données en langue maternelle. En découvrant les propriétés de ces formations dans la langue de départ et en fixant les différences apparues dans la transposition, les apprenants vont donc consolider aussi les compétences de leur propre langue, qui laissent souvent à désirer à cause du culte du NET, du manque de lectures et de l’impact néfaste qu’ont sur eux l’image et l’audiovisuel.