La general vorbind perioada constrângerii culturale, în care a luat amploare fenomenul optzecist românesc, se caracterizează printr-o modificare de optică față de produsul artistic așa cum a fost conceput în anii ‘60-’70. Acest fapt a generat un nou tip de sensibilitate tradus prin curajul artiștilor de a depăși granițele impuse și de a încerca noi modalități de exprimare artistică, întregul proces înscriindu-se în contextul aculturației. Este perioada în care artiștii au simțit o acută nevoie să comunice prin intermediul operei lor, în ciuda constrângerii existente, luând ființă noi grupuri (grupul Euroartist, grupul Subreal, grupul Prolog, grupul din Oradea și alte grupuri din Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe și București) a căror creații au lărgit orizontul cultural, oferind noi perspective. După Erwin Kesler, experimentalismul românesc din anii ‘70-’80 se caracterizează prin „voința de aculturație estetică manifestată prin succesivele racordări și sincronizări la evoluțiile din arta experimentală internațională“1 , generația optzecistă generând apariția unui al doilea val experimentalist catalogat de autoarea Ileana Pintile ca post-happening ce a constat în integrarea artei video sub umbrela performance-ului. Cunoscute forme de protest au fost acțiunile: Visul n-a pierit al lui Alexandru Antik, Cultură și agricultură-interogare a sinelui a Eugeniei Pop, Copacul al cărui autor este Dan Perjovschi, performance-ul Anulare realizat de Lia Perjovschi, Autoportretul-castană fotografiat al artistului Rudolf Bone etc., în toate aceste acțiuni actând înșiși autorii menționați care-și creionează un altfel de autoportret ce trădează în genere ideea de captivitate și de suferință. Artistul Laszlo Ujvarossy a mai folosit motivul autoportretului în performance-ul intitulat Autoportret înainte de defilare din anul 1983, dorind să reliefeze degradarea poporului aflat sub jugul comunismului. Așadar, autoportretistica rămâne și în acest context o formă de apărare, de protecție a viselor nutrite de gândul obținerii democrației, o formă subversivă, o modalitate de evadare din mediul con strângerilor ideologice, dar și o formă de autocunoaștere, de terapie (prin culoare și formă), factori însumați sub egida unei stări generale de introspecție.