Înțelese atât din perspectivă clinică, cât și din punct de vedere cultural, suferințele trupului au adus în centrul atenției trei categorii de personaje: bolnavul (victimă a unei neglijenţe, predispoziţii sau greşeli), medicul (persoană calificată, deţinătoare de diploma care îi atesta competenţele, conferindu-i totodată drepturi recunoscute de stat) şi empiricul („lecuitorul” ale cărui capacități taumaturgice erau apreciate sau contestate în funcţie de interesele comunităţii şi de legislaţie). În Bucovina secolului al XIX-lea, terapeutica tradițională a precedat și, ulterior, a însoțit tratamentul prescris de medic. Pentru multă vreme, ceaiurile, unguentele și alte câteva remedii foarte simple au constituit „esența” recuperării stării de sănătate, mai ales în lipsa doctorului şi aceasta fie pentru că administrația provincială nu dispunea de personal sanitar suficient, fie din cauza ridicatelor costuri ale serviciilor medicale. Cunoscuţi şi respectaţi în cercuri mai ample sau mai restrânse, astfel de empirici se foloseau de „reţetele pentru boale” pe care le combinau (sau nu) cu elemente de magie şi religie populară. Atitudinea favorabilă, suspiciunea şi împotrivirea faţă de inventarul medical tradiţional pot exemplificate prin intermediul presei vremii, al memoriilor sau monografiilor care suprind, în mod voit sau nu, aspecte ce ţin de viaţa de zi cu zi a bucovinenilor. Comunicarea îşi propune să aducă în atenţie raportul dintre practicile tradiționale de vindecare a bolilor şi tratamentele prescrise de „doftorii cu diplomă”, subliniind modul în care tradiția și modernitatea au ajuns să se împletească, în secolul al XIX-lea, în istoria medicală a celei mai răsăritene provincii austriece.