Prezentul studiu tratează o chestiune destul de controversată în practica şi doctrina penală română. Este vorba despre infracţiunile de tâlhărie şi şantaj care, deşi lezează relaţii sociale distincte, prezintă şi anumite asemănări care, adesea, fac dificilă delimitarea lor. Ne-am propus să realizăm o analiză comparativă a celor două infracţiuni punctând atât elementele comune, cât şi cele prin care se diferenţiază. Dificultatea apare, mai ales, în cazul tâlhăriei în situaţia în care această faptă s-a săvârşit printro ameninţare anterioară unui act de remitere a bunului, iar în cazul şantajului atunci când constrângerea s-a realizat prin ameninţare, iar persoana vătămată satisface cererea făptuitorului de „a da”, dobândind un folos material injust pentru sine, nu şi pentru altul. Analizând această din urmă situaţie atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, am propus ca şi criteriu pentru delimitarea celor două infracţiuni factorul timp, respectiv trecerea unui anumit interval de timp între ameninţarea iniţială şi remiterea bunului. Totodată, am punctat şi alte aspecte importante care diferenţiază cele două infracţiuni şi care trebuie avute în vedere pentru calificarea juridică a unei fapte ca fiind infracţiunea de tâlhărie sau şantaj.