În paginile acestei lucrări ne-am propus să identificăm coordonatele marcante ale jocului politic complex care au dus la naşterea unui sistem mondial, a cărei structură este valabilă şi astăzi. Cel mai important eveniment din punct de vedere cultural şi politic al antichităţii a fost cucerirea Orientului grec de către romani şi expansiunea elenismului sub aripa protectoare a Romei în Europa. După Alexandru cel Mare lumea cunoaşte o nouă dominaţie universală bazată pe un sistem politic mai bine structurat şi ancorat în realităţile social-economice ale lumii, sistem care se perfecţionează treptat. Eliminând pericolul cartaginez prin victoria din cel de al doilea război punic, romanii au identificat noi adversari în persoana regatelor elenistice: regatul seleucid şi macedonian. Distrugerea Cartaginei, slăbiciunea regatului lagid şi instabilitatea politică din vechile cetăţi greceşti, au determinat formarea unui vid de putere care va fi folosit de Roma. Atât timp cât Egiptul şi-a putut susţine pretenţiile de mare putere raporturile romane egiptene au evoluat pe tărâmul strictei neutralităţi. Moartea lui Ptolemaios IV, accentuarea instabilităţii interne şi ameninţarea seleucido-macedoniană va determina schimbarea cursului politic tradiţional al diplomaţiei egiptene, găsind o nouă soluţie: protecţia Romei, care a luat forma tutelei preluate de romani prin Lepidus [1]. În numele libertăţii greceşti romanii vor susţine două mari războaie cu statele elenistice: primul împotriva regatului macedonian, condus de Filip V, şi al doilea împotriva regatului seleucid, condus de Antiochos III. Victoriile romanilor de la Kinoskephalai (197 î. Hr.) [2] şi Magnesia (189 î. Hr.) [3] şi tratatele de pace care au urmat, în special pacea de la Apameea făceau din Roma noul centru de putere al lumii mediteraniene, impunând învinşilor amicitia lor în schimbul unor mari indemnizaţii financiare. Scopul acestora era dublu: pe de o parte urmărea asigurarea bunăstarii poporului roman, iar pe de altă parte slăbirea economică, militară şi politică a adversarului. Dacă în secolul al treilea lumea elenistică reprezenta o entitate politică şi culturală, apariţia Romei la orizont va transforma complet aspectul politic al lumii elenistice. Intervenţia romană pune capăt încă de la Apameea acestei unităţi. Deşi raporturile politice şi mariajul politic vor fi în continuare practici curente în vechea lume elenistică, senatul roman devenea locul de arbitraj al lumii.