Este cunoscut faptul că migraţiile Internationale au fost întotdeauna un fenomen uman-geografic şi social dificil de cuantificat şi – implicit – dificil de analizat. Principala cauză o constituie caracterul aflat la limita legalităţii (şi deseori dincolo de ea) pe care îl incumbă acest tip de migraţii, poate cu precădere în Uniunea Europeană. Odată cu desfiinţarea de jude şi de facto a frontierelor europene istorice, dublată de crearea spaţiului Schengen, continentul nostru şi structurile de putere aferente lui au acceptat, din proprie iniţiativă, o nouă provocare: aceea a gestionării unor mari mase umane, cu o diversitate etno-culturală din ce în ce mai accentuată. Astfel, melanjului de populaţie europeană de diverse naţionalităţi – care era perfect cunoscut şi care are, oricum, un caracter istoric – i se suprapune şi i se intrapune, în ultimele două decenii, un aflux consistent de populaţie ce provine din afara continentului. Chiar dacă nici acest fapt nu reprezintă o surpriză şi chiar dacă o serie de state europene au o vastă experienţă social-politică în acest domeniu (exemplul Franţei e relevant şi suficient) este o certitudine faptul că fenomenul migraţiilor în Europa actuală e din ce în ce mai greu de contorizat. Decalajele economice şi de standard de trai existente în lumea contemporană sunt în măsură să spargă orice barieră legislativă; în ciuda a numeroase eforturi politice, a manifestărilor xenofobe ce apar punctual în spaţiul european, în pofida escaladei viguroase spre putere a partidelor de dreapta, atracţia exercitată de Europa bogată, de Europa jinduită (dar atât de pretenţioasă!) asupra unor mari mase de oameni este greu de oprit. În consecinţă, singura soluţie realistă rămâne aceea a gestionării cât mai exacte a fenomenului în cauză, a unei cunoaşteri cât mai amănunţite. Decriptarea ştiinţifică a migraţiilor actuale şi îndepărtarea atributelor volatile este un deziderat ce merită şi trebuie să fie atins. Clasicul remediu al acestei probleme îl constituie efectuarea banalelor recensăminte ale populaţiei. Ele sunt menite să ofere informaţii cantitative inclusiv asupra migraţiilor umane, acţiunile de recenzare derulate de statele europene au, însă, în prezent, prea puţine elemente comune. În plus, de mute ori, datele nu sunt suficient de amănunțite sau nu sunt disponibile publicului academic decât în schimbul unor sume consistente. Dar, aceste probleme constituie doar vârful aisbergului, deoarece pe măsură ce dorim să avansăm în cunoaşterea unui aspect particular privind migraţiile internaţionale ale populaţiei, dificultăţile devin din ce în ce mai mari, nu de puţine ori insurmontabile. Din fericire, stângăciile, erorile oficialităţilor pot fi înlăturate, chiar dacă doar parţial, prin apelul la unele surse de informare alternative, dar care sunt pe deplin credibile. În panoplia acestor paleative statistice, considerăm că un loc important îl deţin instituţiile bisericeşti, mai exact informaţiile cantitative furnizate de forurile de conducere administrativă ale diferitelor culte creştine. În esenţă, ideea de a apela la astfel de izvoare, poate că nu este întrutotul originală, dar comunitatea ştiinţifică actuală ignoră nepermis această (re)sursă şi discreditează prea adesea religiosul în contextul secularismului actual. Desigur, creştinismul este departe de a fi unitar, atât din punct de vedere dogmatic, cât şi din punct de vedere al organizării concrete, administrative, dar mai întotdeauna aparatele birocratice bisericeşti, indiferent de nuanţă, au mult mai multe puncte de convergenţă decât organismele similare ale lumii laice. Explicaţia: mai buna organizare în condiţiile unor comunităţi mai reduse numeric, mai bine delimitate social şi psihologic (barierele confesionale au fost dintotdeauna foarte eficace, mult mai etanşe decât cele etnice şi chiar şi decât cele lingvistice) şi nu în ultimul rând, o experienţă cumulată într-un timp mai îndelungat, comparativ cu alte instituţii [De exemplu, actualul Institut Naţional de Statistică al României a luat fiinţă abia la 12 iulie 1859, sub numele de Centrul de Statistică Administrativă, printr-o ordonanţă semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza]. La nivel mondial, primele încercări sistematice ale bisericii de aprofundare a problemelor ridicate de emigranţi aparţin romano-catolicismului, Vaticanul prezentând în mod constant de-a lungul secolelor o adevărată manie a înregistrărilor statistice – chiar dacă de multe ori cu o motivaţie foarte lumească, fiscală şi administrativă. Pe acest plan, în rândul bisericii romano-catolice, se distinge de departe Giovanni Battista Scalabrini (1839–1905), călugăr care, în anul 1887, fondează Congregaţia Misionarilor San Carlo Borromeo, organizaţie ce, în timp, îi va prelua numele, membrii acestei comunităţi confesionale numindu-se, simplu, călugări scalabrinieni. Ideea de bază a demersului iniţiat de Scalabrini, acum mai bine de un secol, a reprezentat-o oficierea serviciilor religioase, precum şi întrajutorarea de orice fel a italienilor catolici emigraţi peste ocean. Dar dacă, iniţial, dezideratele acestui ordin romano-catolic erau doar de natură confesională, odată cu trecerea timpului a avut loc o diversificare a obiectivelor, apărând unele cu tentă ştiinţifică, aşa cum erau înregistrarea cât mai exactă a italienilor din Lumea Nouă, precum şi studierea acestor comunităţi recent formate. Mai puţin pragmatică din acest punct de vedere, biserica ortodoxă nu a dezvoltat organisme specializate similare celor ale creştinismului catolic, cu toate că iniţiativele în acest sens nu au lipsit în totalitate - chiar dacă ele au fost rare şi de dată foarte recentă. În rândul acestora, cea mai notabilă aparţine actualului Patriarh al Bisericii Române, Preafericitul Daniel, şi datează din perioada în care acesta deţinea funcţia de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Mai exact, în anul 2005, în cadrul unei sedinţe cu largă participare, la care au luat parte aproximativ 900 de preoţi de parohie, s-a discutat cu prioritate problema migraţiilor internaţionale ale credincioşilor ortodocşi [Conform ziarului Ziua de Iaşi din 2 septembrie 2005]. Hotărârea finală a acestei importante reuniuni, a fost aceea că fiecare preot trebuie să ţină o evidenţă cât mai riguroasă a enoriaşilor care muncesc în străinătate – probabil după modelul deja verificat furnizat de Caritas Ambrosiana, la a cărei întrunire din anul precedent participase ca invitat şi fostul mitropolit. Din păcate, nu cunoaştem ca această iniţiativă – altfel meritorie – să se fi concretizat vreodată sau dacă da, sub ce formă. În fine, nu trebuie să uităm din repertoarul creştinismului nici bisericile neoprotestante, mai recente, dar care compensează vârsta fragedă printr-o vizibilitate deosebită, mai ales dacă ţinem cont de numărul relativ redus de aderenţi pe care îl cumulează. Acţiunile umanitare - de multe ori bazate pe voluntariat - desfăşurate de membrii lor şi deschiderea unor ferestre lumeşti atractive pentru eventualii prozeliţi asigură în bună măsură succesul acestor culte. În plus este demnă de remarcat viteza cu care neoprotestantismul vine în întâmpinarea nevoilor credincioşilor – aşa cum este înfiinţarea rapidă de parohii în ţările de destinaţie ale emigranţilor. Dar biserica creştină, în ansamblul ei, nu este nici pe departe o instituţie anchilozată din punct de vedere social, aşa cum este percepută – în mod greşit – deseori. Bineînţeles, adaptarea la noile realităţi diferă în funcţie de nuanţa dogmatică şi de tradiţie – dar, indubitabil, ea există în fiecare caz. De la tradiţionalismul ortodox, la aggiornamento-ul catolic, de la rigoarea protestantă şi până la pragmatismul neoprotestant, ecartul este destul de larg. Din acest punct de vedere, ceea ce ne interesează în mod vădit este capacitatea bisericilor de diseminare teritorială, în funcţie de coagularea unor noi comunităţi de credincioşi peste hotare. Bineînţeles, analiza acestui aspect o vom realiza strict de pe poziţii laice şi doar în scop ştiinţific. Totodată, nu ne propunem să epuizăm această problematică – ar fi un deziderat imposibil de atins datorită complexităţii subiectului – ci doar să căpătăm informaţii suplimentare în domeniul care ne interesează în cel mai înalt grad: migraţiile economice internaţionale ale românilor din perioada actuală. Astfel, pentru început, trebuie spus faptul că, sursele de documentare care au alimentat acest demers au fost, în principal două site-uri de internet şi link-urile aferente acestora: cel al Bisericii Ortodoxe Române şi cel al Ministerului Afacerilor Externe [Respectiv: www.patriarhia.ro şi www.mae.ro.]. Aşa cum se remarcă în figurile 1 şi 2, bisericile ortodoxe româneşti domină net toate structurile similare din străinătate, reprezentând 59,09% din total (în valori absolute, 390 din 660). Cu toate acestea, dacă privim lucrurile într-un cadru mai amplu, se observă faptul că, de fapt, ortodoxia înregistrează o subreprezentare, în anul 2002 nu mai puţin de 86,79% din populaţia totală a României fiind de confesiune ortodoxă. Fără doar şi poate, acesta este un bun exemplu a ceea ce reprezintă accesul selectiv la migraţie, romanocatolicismul şi cultele neoprotestante fiind mult mai bine racordate la occidentul european, cu sinapse mult mai eficiente, mai funcţionale şi mai bine racordate la teritoriile externe dezvoltate. Omologia spaţiului confesional are capacitatea de a comprima spaţiul social, de a apropia proximitatea şi depărtarea, precum şi calitatea (nu gramaticală, ci socio-geografică) de a lega două adverbe de loc: aici şi acolo. Această ipoteză, a accesului selectiv la migraţie, poate fi foarte uşor verificată mai ales dacă luăm spre analiză teritorii mai puţin extinse dimensional şi – ca atare – mai uşor de gestionat şi de descifrat. Astfel, privind lucrurile la scara Moldovei (dintre Carpaţii Orientali şi Prut), se remarcă pe acest plan mai ales Culoarul Siretului, unde s-a conturat prin infiltraţii ale populaţiei de origine transilvană pe parcursul ultimelor trei secole un arealul romano–catolic, destul de compact (fig. 3). n prezent, catolicii moldoveni deţin proporţii însemnate (uneori chiar de 100%) mai ales în comunele din apropierea oraşelor Bacău şi Roman, rezultând o suprapunere aproape perfectă cu arealul de mare incidenţă al emigraţiei remarcat la începutul analizei noastre. Este evident faptul că tocmai această caracteristică a permis apariţia respectivului areal, argumentat şi de faptul că, aici, emigraţia spre Italia deţine în mod categoric o proporţie peste medie. Repartiţia geografică a bisericilor romano-catolice româneşti de peste hotare (fig. 5) ne indică o prezenţă preferenţială a acestor credincioşi în ţări (sau regiuni) în care această religie e majoritară - Italia, Spania şi Irlanda – cu o certă tendinţă de amplasare în centrele urbane mari. Pe teritoriul SUA, aceste biserici se regăsesc în special în sudul marilor Lacuri şi în Noua Anglie, adică exact acolo unde s-au stabilit primele valuri de emigranţi români, de origine transilvană, încă din secolul al XIX-lea. De altfel, tocmai romanocatolicii din zona municipiului Bacău sunt pionierii emigraţiei moldoveneşti, ei fiind cei care au fondat, de exemplu, actuala comunitate a românilor din Torino [În conformitate cu anchetele efectuate, se pare că emigraţia ieşeană s-a conectat, într-o primă fază, la această reţea, deja funcţională, a bacăuanilor]. Oarecum din aceeaşi familie, greco-catolicismul este prezent doar în Europa de vest, mai precis în suburbiile pariziene şi în cele vieneze şi romane, precum şi în jumătatea nordică a Italiei (Friuli–Venezia Giulia şi Emilia–Romagna), unde apare o concentrare destul de importantă, cu nouă lăcaşuri de acest gen – fapt nesemnalat până acum (din ce cunoaştem) în literatura de specialitate. Tot prin legături foarte bune cu Occidentul se disting şi cultele neoprotestante la fel de capabile să constituie adevăraţi catalizatori ai emigraţiei (fig. 4). Şi de această dată legătura dintre confesiune şi emigraţie este extrem de puternică şi explică, în cea mai mare parte, incidenţa peste medie a acestui fenomen în partea de nord a Moldovei, în Depresiunea Rădăuţilor şi în proximitatea municipiului Suceava. Pe planul migraţiilor internaţionale, cei mai activi dintre neoprotestanţi se dovedesc a fi baptiştii, care îşi depăşesc de 20,2 ori în cadrul acestui fenomen ponderea deţinută în ceea ce priveşte populaţia stabilă. În România, baptismul a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea, adus de românii transilvăneni reveniţi din Lumea Nouă fiind cel mai vechi cult neoprotestant semnalat pe teritoriul ţării noastre. Prima menţiune atestă prezenţa acestei religii în anul 1884 în comuna Rohani din judeţul Bihor. În ceea ce priveşte repartiţia geografică în diaspora a bisericilor ce ţin de acest cult, se observă o anumită tendinţă de apropiere teritorială cu bisericile romano-catolice, dar de această dată amplasarea este mai difuză, probabil datorită organizării administrative, mult mai sensibilă chiar şi atunci când este vorba de comunităţi mici de credincioşi. Sau poate că explicaţia trebuie căutată în faptul că şi unii şi ceilalţi emigranţi au aceeaşi zonă de origine şi anume vestul şi sud-vestul României? Oricum ar fi, nordul Italiei, coasta mediterană spaniolă, Bavaria şi regiunea oraşului Dublin par să fie destinaţiile preferate de baptiştii români. Însă, biserica baptistă este deosebit de activă şi dincolo de ocean, unde credincioşii români au emigrat încă dinainte de 1989, beneficiind de un sprijin aparte în acest sens – cazul comunităţilor conturate la sud de Marile Lacuri şi în regiunea metropolitană de nord-est. Pare foarte posibil ca legătura transoceanică să fie reprezentată de descendenţi ai mai vechilor comunităţi româneşti, trecuţi ulterior la această religie – ipoteză ce nu trebuie exclusă. În plus, baptiştii români din SUA se concentrează şi în California, Oregon și Washington. Interesantă este şi reprezentarea baptismului în teritorii care nu au constituit (până recent) fief-uri ale românismului din SUA, aşa cum sunt Georgia, Carolina de Nord sau Florida. Evident, şi de această dată este vorba tot de bunele legături dintre baptiştii români şi cei americani. Tot din rândul bisericilor neoprotestante care înlesnesc migraţia se remarcă şi adventiştii de ziua a şaptea, care îşi depăşesc în cardul ponderii bisericilor româneşti de peste hotare de 11,7 ori procentul deţinut în populaţia stabilă. În legătură cu destinaţiile fluxurilor de emigranţi, adventismul pare fi credinţa cu cea mai evidentă orientare şi localizare urbană, mai precis cu o amplasare a bisericilor în oraşele mari, de regulă chiar în capitale - Viena, Londra, Paris, Roma, Dublin. În schimb, prezenţa românilor adventişti de ziua a şaptea pe continentul american este mult mai redusă, bisericile lor având o localizare rarefiată, la sud de Marile Lacuri, în statele sud-estice şi în California. Tot cu valori destul de impresionante în ceea ce priveşte contribuţia la emigraţie se remarcă şi penticostalii (1,5% din populaţia stabilă, dar 15,9% prin prisma existenţei bisericilor în diaspora). Cel puţin comparativ cu cazurile precedente, în cel al bisericilor penticostale distribuţia spaţială prezintă trăsături aparte, chiar dacă nu sunt excluse total nici asemănările (de exemplu, preferinţa pentru spaţiul hispanic). De această dată se constată o prezenţă importantă în Europa anglo-saxonă – aşa cum am văzut capul de pod al acestei tinere biserici de origine americană pe Lumea Veche. Astfel, Austria (bazinul Vienei), Marea Britanie (regiunea londoneză) şi Irlanda (coasta estică) constituie destinaţii certe ale penticostalilor români.Oarecum în compensaţie, penticostalii au cea mai bună reprezentare dintre toţi neoprotestanţii români prezenţi pe teritoriul SUA, cu o puzderie de biserici localizate grupat în zonele de veche sau de nouă destinaţie. Singura nuanţă de confesiune neoprotestantă care nu îşi depăşeşte în cadrul emigraţiei decât foarte puţin valoarea deţinută în rândul populaţiei stabile este cea a creştinilor după Evanghelie (0,3% faţă de 0,2%). În Europa Occidentală activează doar două astfel de biserici româneşti, la Geneva şi la Londra, în timp ce peste ocean nu există nici măcar una. Cel mai probabil, explicaţia acestui fapt trebuie căutată în cu totul altă parte decât pe tărâm uman-geografic. Chiar dacă nu joacă rolul de catalizator al migraţiilor, biserica ortodoxă nu este impasibilă vis-a-vis de acest fenomen. Este adevărat, ea nici nu înlesneşte apariţia şi nici nu influenţează viteza fluxurilor migratorii, dar, în schimb, manifestă o capacitate remarcabilă de localizare în afara spaţiului consacrat, logica apariţiei noilor amplasamnete fiind dictată de conturarea unor comunităţi româneşti apreciabile numeric în ţările de destinaţie. Dacă bisericile ortodoxe româneşti din estul Ungariei sau cele din estul Serbiei sunt legate de existenţa unor comunităţi vechi, dacă prezenţa aşezămintelor monastice de la Muntele Athos este argumentată de legăturile cu acest punct central al ortodoxiei, noile parohii apărute reprezintă indicii manifeste ale existenţei unor comunităţi suficient de mari pentru a argumenta luarea unor astfel de decizii. Din acest punct de vedere, atât spaţiul vest-european protestant, cât şi cel romano-catolic au fost „cucerite” în egală măsură (fig. 5). Singura regulă este dictată de prezenţa unor comunităţi româneşti numeroase şi de aceea densitatea parohiilor este maximă în oraşele mari, fie că este vorba de capitale sau de metropole regionale. De remarcat e şi apariţia mănăstirilor creştin-ortodoxe din vestul Europei, douăsprezece la număr, jumătate dintre ele în Franţa. Nici continentul nord-american nu a rămas neexplorat de creştinismul ortodox românesc, bisericile acestei religii fiind primele care au luat fiinţă peste ocean. Începuturile datează din anul 1904 și se remarcă o concentrare a apariţiilor în perioada imediat următoare, până la primul Război Mondial, când fluxurile româneşti de origine transilvană au atins apogeul (fig. 7). Ulterior, înfiinţarea de parohii ortodoxe româneşti pe teritoriul SUA a fost sporadică, un uşor reviriment remarcându-se începând cu jumătatea anilor 50 şi până la începutul anilor 70, când politica de autoizolare impusă de regimul comunist şi-a făcut simţite din plin rezultatele. Abia după 1980 se reînnoadă şirul apariţiei bisericilor ortodoxe, când emigraţiile ilegale au atins cotele maxime. Cea mai prolifică perioadă pe acest plan este însă perioada 1991–2007 când au apărut în SUA nu mai puţin decât 30 de biserici ortodoxe. Este de remarcat exinderea teritorială a ortodoxiei în SUA, cu conturarea unor areale foarte definitorii pentru comunitatea românească: sudul Marilor Lacuri, Noua Anglie, California, Georgia şi Florida, dar şi Texas, Tennessee sau Colorado. De notat este şi prezenţa aşezămintelor monastice, cinci la număr, în statele New York, Pennsylvania şi Michigan – „nucleul dur” al românităţii americane. Informaţiile statistice şi de multe ori chiar şi cele calitative asupra migraţiilor internaţionale ale românilor sunt nepermis de deficitare şi lipsite de consistenţă. Oficialităţile statului român fac foarte puţine pentru a îndepărta acest văl opac, dezinteresul este cvasigeneralizat. În această situaţie, singura soluţie în vederea creşterii gradului de cunoaştere o reprezintă apelul la surse externe de documentare cantitativă sau la surse paralele – cazul analizat de noi, al repartiţiei teritoriale a bisericilor româneşti din străinătate.