Lucrarea a avut ca punct de plecare realitatea zilelor noastre, în care foarte mulţi copii cu deficienţe vizuale nu reuşesc să se adapteze la mediul social şi educaţional, din cauza ignoranţei celor din jur, a lipsei educaţiei pentru sănătate. Aceşti copii au acelaşi drept la educaţie şi la activităţi recreative, la pregătire profesională, autonomie şi fericire în viaţă ca toţi ceilalţi copii. O informare completă despre acest fenomen ar oferi răspunsuri şi soluţii pentru depăşirea barierelor de comunicare atât de frecvente între copiii înşişi, între indivizi în general. Deficienţa vizuală însă limitează şi frînează libertatea de mişcare, fapt care se răsfrânge asupra dezvoltării fizice. Problema este aşadar de a asigura de timpuriu o educaţie fizică sistematică, adaptată situaţiei fiecărui caz în parte, care să stimuleze şi să îndrume activitatea fizică necesară organismului şi prin aceasta o dezvoltare fizică normală. Numai astfel pot fi prevenite conse¬cinţele negative care apar pe acest plan. Când ele totuşi se produc, apare problema înlăturării sau a corectării lor. Aici educaţia are, aşa¬dar, un rol foarte mare. Unele trăsături negative pe planul afectivităţii şi sociabilităţii se constituie ca reacţii de apărare atunci când copilul deficient vizual se simte izolat, respins, abandonat, lipsit de dragostea celor din jur. În condiţiile unui climat afectiv favorabil, în care să le fie satisfăcută ne¬voia de securitate, incluziune şi afectivitate, în care să se poată exprima şi valoriza, copiii deficienţi vizuali îşi câştigă echilibrul afectiv şi personalitatea lor se dezvoltă favorabil. Direcţia pe care trebuie acţionat pentru ajutorarea semenilor afectaţi de aceste dizabilităţi cuprinde prevenirea şi remedierea stărilor de inadaptare care au loc în condiţii socio-educative inadecvate. Lucrarea se prezintă ca o formă de educaţie, în sensul aprofundării fenomenului din perspectivă teoretică, oferind perspective noi de abordare prin concluziile cercetării.