Statutul oficial al unei limbi se constituie din ansamblul dispoziţiilor reunite, de obicei, într-un cadru juridic, care ţin sub control utilizarea limbii respective. În general, procesul de oferire a statutului oficial unei limbi este, iniţial, de ordin extralingvistic, în consecinţă însă creează numeroase probleme ce trebuie soluţionate de lingvişti şi sociolingvişti. Situaţia de dominare în care s-a aflat limba română în spaţiul basarabean şi mitul “bilingvismului armonios” (“rus-moldovenesc”) au avut repercusiuni grave asupra acesteia. Bunăoară, în momentul recăpătării statutului oficial cuvenit, limba română din R.M. a fost supusă proceselor de standardizare, difuziune şi asimilare, care s-au soldat cu importante consecinţe micro- şi macrosociolingvistice. Fiecare dintre limbile / variantele lingvistice utilizate într-o comunitate lingvistică are şi un statut neoficial − ansamblul reprezentărilor stereotipice care ţin de o limbă, puternic corelate cu tradiţiile ideologice şi culturale din ţara respectivă. Statutul neoficial este puternic marcat de subiectivitate şi se conformează, de obicei, felului în care această limbă corespunde anumitor cerinţe , susceptibile de a fi repartizate pe o scală. În primul rînd, limbile / variantele lingvistice sînt învaţate datorită utilităţii sale. Astfel, în prezent, cunoaşterea limbii române devine un imperativ aproape în toate domeniile sociale, o condiţie de adaptare socială şi de evoluţie profesională. Comparativ cu aceasta, statutul neoficial al limbii ruse a suferit modificări inverse, monolingvii românofoni nefiind actual frustraţi de lipsa competenţei respective. Alte criterii care influenţează statutul neformal al unei limbi sînt prestigiul şi simpatia sau antipatia. Acestea depind de bogăţia culturală ataşată fiecărei limbi, dar şi de existenţa conflictelor şi a dominaţiei lingvistice. Din această cauză, coeficientul dat poate devia de la ţară la ţară şi de la epocă la epocă.