Articolul precedent |
Articolul urmator |
383 8 |
Ultima descărcare din IBN: 2023-11-23 11:44 |
SM ISO690:2012 DUMITRU, Ou. Rostul filosofiei într-o epocă a ştiinţei. In: Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti:: Ştiinţe umanistice, 25-26 aprilie 2013, Chişinău. Chişinău, 2013: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2013, SU, pp. 13-14. |
EXPORT metadate: Google Scholar Crossref CERIF DataCite Dublin Core |
Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: SU, 2013 |
||||||||
Sesiunea "Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: " Chişinău, Moldova, 25-26 aprilie 2013 | ||||||||
|
||||||||
Pag. 13-14 | ||||||||
|
||||||||
Descarcă PDF | ||||||||
Rezumat | ||||||||
De la prima licărire de conştiinţă şi până la cele mai adânci plurivalenţe ale acesteia, omul a fost şi este obsedat de cunoaştere. Această sete a sa de a descoperi latura obiectivă a lucrurilor nu e un moft sau o fandoseală mercantilă, ci o condiţie de a fi impusă de însăşi existenţa căruia acesta îi aparţine. Dotat cu mijloace de cunoaştere limitate, cu un limbaj imperfect prin care receptează şi emite judecăţi despre această realitate şi care o „alterează” în acelaşi timp, omul este nevoit să recurgă la diverse metode de obţinere şi stăpânire a cunoştinţelor. Aceste metode se reflectă în diversitatea domeniilor de activitate pe care le cunoaştem azi şi care ne abundă practic epoca. Omul a acordat dintotdeauna primordialitate tipurilor de cunoaştere: religios, filosofic şi ştiinţific. Primul nu poate fi asumat unor explicaţii generalvalabile sau verificabile, căci ţine de o experienţă individuală şi nu se încadrează întotdeauna în sfera unei raţiuni suficiente. Filosofia este mai mult sau mai puţin formală şi sistematică aparţinând unei cunoaşteri explicite, bazânduse pe înţelegerea teoretică. Ştiinţa este implicită şi se deosebeşte de celelalte prin abilităţi practice şi posibilitatea de a supune expertizei rezultatele obţinute. Ultimele secole pe care ni le prezintă istoria sunt dominate în unanimitate de ştiinţă, astfel încât omul nu mai este preocupat de latura spirituală a lucrurilor, deviind într-un practicism excesiv. Atunci ne întrebăm: Ce rost au celelalte tipuri de cunoaştere? Mai putem astăzi venera sau recunoaşte o cunoaştere cum este cea filosofică? Mai are ea validitate sau importanţă? Dacă da, atunci care-i? Întrebări la care urmează să răspundem. Ştim bine care sunt originile filosofiei; ele ne duc adânc undeva în antichitate, unde ne întâlnim cu un Pitagora de la care, potrivit lui Diogenes Laertius, porneşte acest concept şi acest statut de care ne bucurăm şi noi astăzi: „iubitorii de înţelepciune”. De remarcat că această definire strict etimologică limitează sensul a ceea ce reprezintă de fapt filosofia, mai ales dacă o raportăm la înţelesul ce l-a căpătat pe parcursul a două milenii. Astăzi noi vedem filosofia ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, un sistem coerent de idei şi noţiuni ce reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. Uneori o definim ca o totalitate de principii metodologice ce stau la baza unui anumit domeniu al ştiinţei şi alte definiţii care instituie filosofia ca servitoare a ştiinţei, religiei, artei etc. Până la urmă, nici o definiţie nu ne spune clar ce este filosofia şi ea rămâne pe nicăieri; mereu defăimată, mereu ameninţată, mereu subapreciată şi onorată de un cerc limitat de „nebuni” pe care noi îi numim filosofi. Altfel stau lucrurile când ne referim la ştiinţă. Astăzi mai puţini ştiu ce este filosofia, în schimb toţi ştiu ce este ştiinţa. Cum altfel, dacă fără ea, nu am trăi în confortul în care trăim, nu am fi zburat în cosmos, nu am fi avut tehnologiile de care dispunem etc. Şi nu contează de unde şi când a apărutştiinţa: odată cu cultura, odată cu invenţia roţii, cu Aristotel, cu Galileo Galilei sau Newton sau că, în genere, nu a apărut încă într-o formă pură. Ea oricum este şi nu ca potenţă sau ca pretenţie, ci ca rezultat. Ea nu pretinde la ceea ce nu poate atinge, cum face filosofia, nu este dogmatică precum religia şi întotdeauna ajunge la un rezultat palpabil. Pe lângă faptul că domină toate celelalte tipuri de cunoaştere, ştiinţa a devenit criteriu de apreciere, lucru absurd considerând că domeniile cunoaşterii de care se ocupă filosofia sau religia diferă de cele ale ştiinţei. Nimeni nu se mai întreabă la ce serveşte o cunoaştere sau alta, totul este redus la validitatea experimentului. Ceea ce nu poate fi experimentat şi explicat în termeni adecvaţi ştiinţei nu este demn de considerare. Astfel, ştiinţa a devenit mai mult decât însăşi a pretins a fi, şi astăzi societatea modernă are un nou idol care pretinde a-l substitui pe Dumnezeu. Pentru a putea în sfârşit clarifica lucrurile trebuie, în primul rând, să înţelegem de unde această tendinţă a omului de a şti indiferent de felul prin care o face: filosofie, religie sau ştiinţă. Simplu, cunoaşterea este o condiţie impusă de existenţă, este o sarcină inevitabilă pe care omul nu o poate depăşi, dar o poate ignora. Cunoaşterea porneşte în genere de la cinci întrebări primordiale: Cine sunt eu? Unde sunt eu? Ce trebuie să fac? Cum trebuie să fac? şi Ce câştig din asta? Filosofia, în sensul în care ar trebui percepută, se ocupă strict de aceste întrebări. Ştiinţa a apărut ca o deviere de la ceea ce ne-a determinat să cunoaştem şi s-a dovedit a fi foarte efectivă pentru a ne uşura viaţa, dar insuficientă pentru a răspunde la întrebările de la care a pornit. Acum, practic, ştiinţa nici nu se mai ocupă în sensul direct al cuvântului de aceste întrebări fiindcă şi-ar asumă riscul să devină o filosofie. De aceea tentativa de a face din filosofie o ştiinţă riguroasă este din start eşuată, de fapt inutilă. Desigur că sunt unele criterii, cum ar fi structura logică a argumentelor sau aşa-zisa interogaţie sceptică, în sensul unei atitudini critice faţă de rezultatele şi tezele proprii care sunt comune atât filosofiei, cât şi ştiinţei. Dar filosofia are domeniul ei de cercetare, nu mai puţin important iar atunci când va rezolva problemele pe care şi le propune în maniera în care o face ştiinţa, va înceta a mai fi filosofie. Care este totuşi rostul filosofiei într-o epocă a ştiinţei şi dacă aceasta nu a răspuns la întrebările sale, de ce să ne mai încredem în ea? Aceste întrebări nu au un caracter fix, dar ele au un răspuns şi fiecare îl găseşte în funcţie de seriozitatea atitudinii de ele. Este datoria noastră existenţială de a ne întreba cine suntem şi unde mergem. A trăi din perspectiva sensului pe care ni-l impune epoca tehnocrată de astăzi, înseamnă a cădea pradă ignoraţei, a ucide filosoful din noi, a ne întoarce de la veşnicie spre bomba atomică, a ne irosi viaţa, a ne pierde în existenţă... |
||||||||
|