Europiaţa cercetării, dezvoltării, inovării se prezinta astăzi destul de fragmentat. Or pentru existenţa unei europieţe funcţionale în sectorul cercetare, dezvoltare, inovare este necesară a fortiori recuperarea decalajelor inter-statele membre ale Uniunii Europene, înainte de a încerca de a prinde din urmă Statele Unite ale Americii, Japonia ori China. Din acest punct de vedere observăm diferenţa între politica europeană a cercetării, dezvoltării, inovării şi celelalte politici comunitare. Cu titlu de exemplu, politica agricolă comună, politica industrială ş.a. urmăresc o oarecare apropiere între statele membre ale Uniunii Europene şi nu se concentrează pe recuperarea decalajului faţă de ceilalţi trei competitori mondiali. În plus, în funcţie de avantajele comparative ale fiecărui stat membru, se urmăreşte specializarea acestuia. În schimb, în cadrul politicii europene comune de cercetare, dezvoltare, inovare se pleacă de la avantajele competitive ale statelor membre în general, de la capitalul uman, în particular. Or, nu se poate vorbi despre o specializare a unui stat membru pe acest sector, pentru că înseamnă a încălca unul dintre principiile pe care este clădită Uniunea Europeană - principiul nediscriminării. Vom analiza comparativ politica în acest domeniu în statele membre ale Uniunii Europene, observând cazul Austriei, Belgiei, Bulgariei, Ciprului, Cehiei, Danemarcei, Estoniei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Greciei, Ungariei, Irlandei, Italiei, Lituaniei, Luxemburgului, Maltei, Olandei, Poloniei, Portugaliei, Marii Britaniei, Slovaciei, Spaniei, Suediei şi României. Diferenţierea între statele membre ale Uniunii Europene din această perspectivă presupune ca posibilă soluţie abordarea, la nivel european, a unei politici de convergenţă în sectorul cercetării şi inovării, iar în cazul României se impune ieşirea din pasivitate şi adoptarea unei atitudini active de natură a conduce la creşterea sa economică. Aceasta se poate realiza prin dezvoltarea sistemului educaţional, accentuarea importanţei învăţământului superior, a şcolilor doctorale, finanţarea substanţială a sectorului de cercetare-dezvoltare-inovare, constituirea unei reţele de instituţii publice eficiente care să se ocupe de coordonarea cercetării şi să ofere consultanţă specializată firmelor care desfăşoară activităţi de cercetare, precum şi prin concentrarea pe parteneriate cu reţele europene şi internaţionale de cercetare ştiinţifică şi tehnologică, o politică fiscală relaxată în ceea ce priveşte impozitele şi taxele în această materie, alocarea unui procent apropiat de 3% din PIB, creşterea numărului de cercetători, concentrarea pe dezvoltarea universităţilor antreprenoriale sau a consorţiilor de tipul universitate-industrie, promovarea ecologizării economiei, asigurarea transparenţei şi obiectivităţii sistemului administrativ, precum şi simplificarea acestuia în sensul în care o singură autoritate publică să asigure coordonarea politicii în acest sector.