ncă din timpurile sec. XVIII a apărut termenul de Potemkiniadă (de origine rusă — потёмкинские деревни), prin care se face referire la o metodă de falsificare a realităţii prin înfrumuseţare, care provine de la numele lui Grigori Potemkin, general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. Apariţia acestui termen a avut loc datorită unei întâmplări marcante a sfârşitului sec. XVIII, atunci când, cu ocazia unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea şi a regelui Poloniei, prinţul Potemkin a dorit să creeze o imagine excepţională investiţiilor din teritoriile abia cucerite de la Ucraina şi a ordonat să fie construite decoruri de teatru enorme, care reprezentau case, sate şi oraşe înfloritoare. Oaspeţii, după călătoria prin acele teritorii împreună cu ţarina, s-au lăsat înşelaţi, iar Potemkin, prin acest gest, şi-a consolidat poziţia în faţa ţarinei. În realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodată sau, mai bine zis, era vorba de sate adevărate, care fuseseră zugrăvite şi „mascate” proaspăt pentru acea ocazie. Acesta este un exemplu mai exagerat, însă tendinţa de a înfrumuseţa realitatea a existat mereu şi e foarte des întâlnită în artă, în special, fiind caracteristică filmului, deoarece filmul este un instrument puternic care poate fi folosit pentru manipularea maselor. În istoria cinematografiei basarabene întâlnim frecvent asemenea „fenomen” ca, de exemplu, în perioada socialistă, când toate filmele turnate la studioul Moldova-Film trebuiau să corespundă unei singure ideologii: se făcea aşa-zisa „lakirovkă” — realitatea propriu-zisă era ascunsă sau modificată pe ecran. Tot ce se arăta şi se dădea drept a fi real în filmele din această perioadă erau imagini împodobite cu oameni frumoşi şi muncitori, sate curate, câmpuri bogate cu mulţi muncitori etc. În filmul „Între Minciună şi Adevăr” (filmul de master al studentului Ion Usatâi) se vorbeşte despre această perioadă foarte detaliat. Regizorii Vlad Druc, Pavel Balan, Valeriu Jereghi, Nicolae Ghibu povestesc despre acea perioadă şi despre toate problemele sistemului care exista, cât de greu le era regizorilor să se afirme sau să combată acest sistem şi cum a apărut Filmul Poetic Moldovenesc. Vrem sau nu vrem, filmul este o minciună şi trebuie să acceptăm asta — o minciună care ne ajută să percepem realitatea. Dar să redai drept a fi real ceva ce nu există este o faptă murdară şi incorectă — artistul poate să modifice realitatea cu un scop artistic, însă nu are dreptul moral să mintă. Afirm cu rigurozitate că nu există o realitate acceptată de toţi care poate fi percepută drept o realitate strictă, pentru că, de fapt, realitatea nu există, ci există doar punctul de vedere pur subiectiv al fiecărui dintre noi, deseori comparativ, sau modul individual de percepere a realităţii prin prisma trăirilor proprii. Indiferent de faptul cât de mult nu am încerca să ne apropiem de realitate sau să o redăm, pe ecran este imposibil de transpus în exactitate acest lucru, în primul rând, din motiv că fiecare cadru care ajunge în film este ales de regizor. Durata, consecutivitatea cadrelor, cadrarea, conţinutul etc. sunt selectate din perspectiva regizorului, astfel, deja nu mai reprezintă realitatea propriu-zisă, ci este punctul său de vedere, subiectiv, de fapt. Aceasta ne demonstrează că sincronizarea realităţii cu expresia ei artistică pe ecran este imposibilă. Noi, artiştii, ne putem apropia de realitate, putem tinde să prezentăm realitatea aşa cum este, dar niciodată nu putem să atingem acest scop în totalitate