Activitatea specială de investigaţie privită din perspectiva normelor Codului de procedură penală, aşa după cum este reglementată în Secţiunea 5, capitolul III, art.1321 alin.(1), se prezintă ca totalitatea de acţiuni de urmărire penală cu caracter public şi/sau secret efectuate de către ofiţerii de investigaţii în cadrul urmăririi penale numai în condiţiile şi în modul prevăzute de prezentul cod. [1] Din analiza conţinutului regulatoriu al normei precitate, putem desprinde faptul că activitatea specială de investigaţie reprezintă în sine punerea în acţiune a procedeelor probatorii prevăzute expres şi exhaustiv în legea de procedură penală, prin intermediul cărora pot fi administrate probele într-o cauză penală concretă. Spre deosebire de procedeele probatorii tradiţionale, cum ar fi cercetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia, reconstituirea faptei, experimentul, altele, măsurile speciale de investigaţii au un regim juridic aparte, fiind posibilă utilizarea lor doar în situaţiile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege. Mai mult, dacă procedeele probatorii tradiţionale, odată valorificate, nu sunt supuse controlului de legalitate decât în situaţia existenţei unei contestaţii din partea persoanei, care se consider lezată într-un drept al său, atunci rezultatele măsurilor speciale de investigaţii, de fiecare dată, în virtutea prevederilor imperative ale legii, din oficiu vor fi supuse unui control al respectării cerinţelor legale. Aşa după cum, pe bună dreptate, s-a remarcat [2, p.33-34], Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dezvoltat un minimum de garanţii pentru implementarea efectivă a tehnicilor speciale de investigaţie, în jurisprudenţa sa rezumîndu-se la: 1) prevederea naturii infracţiunilor care sunt susceptibile a fi investigate folosindu-se tehnici speciale de anchetă; 2) definirea categoriilor de persoane susceptibile de a fi investigate; 3) limitarea duratei folosirii tehnicilor speciale; 4) procedura de obţinere, examinare, folosire şi conservare a datelor obţinute prin folosirea tehnicilor speciale de anchetă; 5) folosirea precaută a datelor obţinute care se referă la alte părţi; 6) circumstanţele în care datele obţinute pot ori trebuie şterse sau înregistrările distruse; 7) prevederea unor protecţii împotriva arbitrariului interferenţei cu dreptul reglementat de art.8 al Convenţiei. În virtutea caracterului confidenţial, de regulă, a măsurilor speciale de investigaţii cuprinse în legea procesual penală, de care pot face uz investigatorii penali, legiuitorul la nivel naţional a instituit un mecanism ierarhizat de control asupra desfăşurării acestui gen specific de activitate procesuală, care are un impact serios în sfera drepturilor fundamentale ale persoanei. Privite prin optica interpretărilor jurisprudenţiale ale Înaltului for jurisdicţional de la Strasbourg, măsurile secrete de supraveghere sunt instrumente procesuale puse la dispoziţia organelor de drept de care se poate face uz, în special în cazurile de investigare a faptelor de crimă organizată, corupţie sau a celor care atentează la securitatea statului. Cu toate acestea, Curtea a reiterat, că statele contractante sunt ţinute să reglementeze detaliat în legislaţia lor internă temeiurile, condiţiile şi procedura în care pot fi demarate măsurile secrete de supraveghere, acest domeniu special de activitate investigativă urmînd să fie plasat sub un control al unui organ independent, de regulă, dar nu neapărat, cu competenţe judiciare. Odată cu adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova, nr.66 din 05.04.2012 [3], legiutorul s-a conformat rigorilor convenţionale şi interpretărilor jurisprudenţiale CtEDO în sfera de acţiune a art.8 CEDO, în principal reglementând detaliat procedura de dispunere, autorizare, efectuare şi consemnare a rezultatelor măsurilor speciale de investigaţie. De asemenea, după modificările operate în aprilie 2012, au fost indicate expres categoriile de infracţiuni la cercetarea cărora pot fi utilizate măsuri speciale de investigaţii, subiecţii faţă de care acestea pot fi aplicate, temeiurile dispunerii, exponenţii procesuali cu atribuţii de conducere, coordonare şi control al activităţii speciale de investigaţie. Fără a diminua din importanţa controlului exercitat de către conducătorul organului special de investigaţii, precum şi a celui judiciar realizat de către judecătorul de instrucţie, suntem de părerea că responsabilitatea primordială de control îi revine procurorului. Subscriem opiniei profesorului M. Udroiu potrivit căreia pe întreg parcursul urmăririi penale, procurorul conduce şi supraveghează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, respectiv conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală speciale, supravegherea având un caracter nepublic, necontradictoriu şi preponderent scris [4, p.266]. Potrivit prevederilor art.1323 alin.(2) CPP, procurorul coordonează, conduce şi controlează efectuarea măsurii speciale de investigaţii sau desemnează un ofiţer de urmărire penală pentru realizarea acestor acţiuni. Abordând problematica controlului activităţii speciale de investigaţie, trebuie avut în vedere faptul că, din perspectiva procurorului, această activitate este tridimensională şi are un caracter continuu. Astfel, la faza dispunerii măsurii speciale de investigaţie, care ţine de competenţa procurorului, din rândul celor stipulate de alin.(1) pct.2) art.1322 CPP, inclusiv a celor autorizate de judecătorul de instrucţie specificate în alin.(1) pct.1) al aceluiaşi articol, procurorul trebuie să verifice exitenţa temeiurilor prevăzute de lege care permit utilizarea acestor mijloace de cercetare penală. Procurorul va fi ţinut să aprecieze suficienţa probatoriului deja existent, care denotă exitenţa bănuielii rezonabile că o anumită persoană este implicată în săvârşirea unei fapte penale şi aceasta poate face obiectul măsurilor speciale de investigaţie. De fiecare dată procurorul va verifica proporţionalitatea şi necesitatea dispunerii şi efectuării măsurilor speciale de investigaţie, or, în situaţia în care informaţiile necesare pot fi obţinute prin efectuarea unuia din procedeele probatorii tradiţionale, se va opta pentru administrarea probelor prin procedee probatorii intruziunea cărora în sfera drepturilor fundamentale ale omului este de o concentraţie mai redusă. La această etapă, procurorul inclusiv va identifica responsabilii de efectuarea nemijlocită a măsurilor speciale, care vor acţiona în limita actului de dispunere emis de procuror. Aşadar, argumentele invocate supra ne permit să evocăm faptul că la etapa dispunerii măsurilor investigative procurorul realizează un control premergător sau a priori al activităţii speciale de investigaţie. Controlul subsecvent al procurorului în sfera activităţii speciale de investigaţie îşi găseşte materialezare la faza punerii în executare a actului de dispunere, altfel spus, procurorul controlează efectuarea nemijlocită a măsurii speciale concrete pe durata efectuării acesteia de către organul special de investigaţie. Argumentarea normativă în această privinţă o regăsim în conţinutul art.1324 alin.(4) şi alin.(8) din legea procesuală, în corespundere cu care ofiţerul de investigaţii care efectuează măsurile speciale de investigaţii informează procurorul printr-un raport, la finalizarea efectuării măsurii speciale de investigaţii sau în termenul stabilit în actul de dispunere, despre rezultatele obţinute la efectuarea măsurii speciale de investigaţii. Procurorul este obligat să dispună încetarea măsurii speciale de investigaţii de îndată ce au dispărut temeiurile şi motivele care au justificat autorizarea ei, fără dreptul de a dispune reluarea efectuării măsurii. Din conţinutul normei precitate este lesne de înţeles că legiutorul a conferit procurorului un rol activ şi reponsabil pe durata desfăşurării întregii activităţi speciale de investigaţie, fiind de datoria sa să vegheze neîntrerupt asupra necesităţii şi proporţionalităţii efectuării măsurii în continuare, iar în situaţia în care temeiurile care au stat la baza dispunerii măsurii au decăzut, procurorul neîntârziat, prin ordonanţa sa va dispune sistarea imediată a acestei activităţi de cercetare penală. Chiar şi în situaţia în care măsura a fost autorizată de către judecătorul de instrucţie, procurorul, constatând că temeiurile care au determinat necesitatea dispunerii măsurii au dispărut, este împuternicit şi obligat să intervină prompt prin emiterea unei ordonanţe de încetare a măsurii de investigaţie, care imediat se aduce la cunoştinţa organului împuternicit cu efectuarea acesteia. Controlul a posteriori demarează în momentul încetării măsurii efectuate procurorul urmând să verifice legalitatea administrării probelor de către organul învestit cu asemenea competenţe, exerciţiu procesual realizabil după verificarea procesului-verbal de consemnare a rezultatelor măsurilor speciale de investigaţie şi a materialelor anexă.