Principiul egalităţii armelor, deşi nu are o reflectare expresă în Constituţie, este dedus ca o cerinţă sine qua non a dreptului la un proces echitabil. Dreptul la egalitatea de arme a fost consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 27 iunie 1968, în cauza Neumeister c.Suediei, iar prima condamnare pentru nerespectarea acestui drept a fost pronunţată prin Hotărârea din 16 iulie 1971, în cauza Ringeisein c.Austriei. Esenţa acestei garanţii constă în faptul că fiecărei părţi i se conferă o posibilitate rezonabilă în a-şi prezenta cauza în astfel de condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă cu adversarul său, astfel instanţa de judecată trebuie să creeze posibilităţi egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru argumentarea poziţiei fiecărei părţi. Egalitatea armelor în calitate de principiu este prevăzută în art.24 al CPP şi care presupune că urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane. Instanţa judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă alte interese decât interesele legii. Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor lor. Instanţa de judecată pune la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind independente de instanţă, de alte organe ori persoane. Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la solicitarea acesteia, în condiţiile prezentului cod, pentru administrarea probelor necesare. Totuşi acest principiu nu are menirea de a garanta o egalitate matematică între părţi; nu impune ca pentru fiecare martor propus de procuror şi admis de către instanţă să se admită unul şi a avocatului părţii apărării. Din acest considerent, s-a afirmat că dreptul la un proces echitabil nu are un caracter absolut, nu poate fi invocat orice martor, iar judecătorul naţional are la dispoziţie o marjă largă de apreciere în a decide asupra oportunităţii citării unui martor [1, p.37]. Pornind de la cele menţionate supra, instanţele naţionale au libertatea de a decide asupra admisibilităţii probelor atât timp cât prin exercitarea acestui drept de apreciere nu se încalcă principiul egalităţii armelor [2]. Unul din aspectele egalităţii armelor îl constituie dreptul învinuitului de a nu se autoincrimina, drept reflectat în calitate de principiu în prevederile art.21 CPP, care stabileşte că nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta. Un alt element strict legat de egalitatea de arme îl reprezintă şi necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. Acest imperativ a fost impus, întrucât în lipsa lui este greu de a se vorbi despre egalitatea armelor . Obligaţia motivării impune, pe de o parte, expunerea raţionamentelor care au condus la adoparea dispozitivului hotărârii, iar pe de altă parte, controlul asupra exercitării căii de atac prevăzute de lege. Motivarea hotărârii justifică echitatea procesului penal şi din prisma dreptului justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale prezentate de participanţi [3, p.142]. Pentru a se putea constata încălcată egalitatea armelor, se cere întrunirea cumulativă a trei condiţii: a) partea acuzării să beneficieze de un drept suplimentar faţă de cel acuzat; b) dreptul respectiv să nu derive din natura atribuţiilor exercitate de parte; c) respectivul drept să-i creeze procurorului un avantaj în cursul procedurii. Respectarea dreptului la un proces echitabil impune ca procurorul să aducă la cunoştinţă apărării toate mijloacele de probă administrate în favoarea sau defavoarea acuzatului . Ca excepţie, restrângerea acestui drept al acuzării poate fi justificată, în caz de strictă necesitate, în considerarea securităţii naţionale, a necesităţii de a proteja martorii sau de a păstra secretul metodelor prin care organul de poliţie investighează anumite infracţiuni. În asemenea cazuri este necesară luarea unor măsuri suficiente pentru a contrabalansa aceste restricţii, dar în măsura în care ele pot fi evitate [4, p.366]. Astfel, reiterând înţelesul noţiunii de egalitate a armelor, Curtea a hotărât, în cauza Kuopila c.Finlanda, că includerea la dosar a unui act fără înştiinţarea uneia dintre părţi încalcă egalitatea armelor deoarece partea nu a avut posibilitatea de a se pronunţa cu privire la relevanţa sau importanţa documentului respectiv spre deosebire de procuror, care a luat cunoştinţă de existenţa actului. S-a constatat violarea art. 6 cu toate că documentul respectiv nu a fost decisiv în soluţionarea cazului de către instanţa finlandeză. Accesul la dosar se află în strânsă legătură cu dreptul fiecărui acuzat de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării garantat prin art. 6 alin. (3) lit. b), text pe baza căruia şi-a dezvoltat argumentele şi reclamantul din cauza Kuopila. Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, ca aspect al egalităţii de arme, prezintă importanţă în special în materie penală – fiind tocmai de aceea consacrat prin art. 6 alin. (3) lit. b) – în ceea ce priveşte raportul dintre acuzat şi procuror, raport care trebuie echilibrat, ţinând cont de faptul că procurorul „dispune de mijloace materiale şi logistice importante. Desigur că dreptul părţilor de a avea acces la dosar, precum şi acela de a-şi pregăti apărarea, ar rămâne derizoriu fără o comunicare adecvată a actelor de procedură, deoarece partea nu şi-ar putea pregăti apărarea fără a fi informată asupra fundamentelor juridice ale acuzării ce i se aduce. De asemenea, oralitatea procedurii şi dreptul părţii de a fi prezentă la propriul proces deschid discuţii asupra echilibrului procedural atunci când comportamentul părţii, personalitatea sa pot fi utile pentru judecătorul chemat să soluţioneze cauza. Dacă argumentele părţilor sunt importante pentru hotărârea judecătorului, acestea trebuie să fie ascultate. Egalitatea este recunoscută ca o normă de conduită a unei comunităţi umane. Aşa cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa CtEDO, principiul egalităţii armelor constituie ,,coloana vertebrală’’ a dreptului la un proces echitabil, în lipsa unei asemenea garanţii nu ar putea fi atins scopul procesului penal iar calitatea actului de justiţie ar putea scădea datorită inegalităţii sau aparenţei de inegalitate. Vom încheia acest studiu cu un citat dintr-o lucrare a lui Jacques Vergés, fragment care, în opinia mea, reflectă succint, printr-o imagine metaforică, problemele pe care am încercat să le subliniez în cuprinsul lucrării: „Este greşeala martorilor, însă mărturiile nu sunt întotdeauna univoce iar rolul judecătorilor este, aşa cum ne sfătuieşte din nou Montagne, de a cântări cu acea nelinişte a spiritului care face ca după ce adevărul a fost găsit, acesta să fie căutat în continuare. Este greşeala experţilor, însă, în cazul procedurii franceze, judecătorul este cel care îi alege şi adeseori, îi îndrumă, comunicându-le dosarul, care conţine în majoritate dovezile acuzării. Este greşeala acuzaţilor înşişi, care recunosc, mint sau sunt neîndemânatici, însă rolul judecătorului nu este acela de a-i condamna cu orice preţ, nici de a lua în serios mărturisirile lor fără să ţină seama de personalitatea lor sau de condiţiile în care au mărturisit. (…) avocatul nu se află pe picior de egalitate cu acuzarea, procurorul având la dispoziţie unele mijloace pe care avocatul nu le are. Şi apoi, să nu inversăm rolurile: judecătorul este cel care judecă şi condamnă, nu avocatul”.