Obiectul cercetării îl constituie evoluţia teatrului radiofonic din Republica Moldova, începând cu anii ’50 ai secolului XX, în special, rolul dramaturgiei naţionale în dezvoltarea acestui gen artistic în contextul timpului (anii 1950—1970), dar şi în educarea cultural-estetică a receptorului. Comunicarea se bazează, în principiu, pe metoda istorică de investigare, cu elemente de analiză estetică a discursului teatral de acest tip. Teatrul radiofonic (numit şi teatrul la microfon, radio-teatru), ca varietate a artei dramatice verbal-sonore, are propriile mijloace de expresie artistică, condiţii specifice de creaţie şi de receptare. În acest context, un rol important îi revine cuvântului şi sunetului simţite şi înţelese de către actor în toată diversitatea acestora: sunete reale şi sunete artificiale, emise special pentru crearea veridică a imaginii auditive, cu valenţe vizuale, sau muzica, pauzele ş.a. De aceea, teatrul radiofonic apelează mai mult la imaginaţia, atenţia receptorului, iar la nivel de acţiune artistică — la „lumea spirituală”, la conflicte moral-psihologice, un rol esenţial revenind monologului şi dialogului ca modalităţi de expunere. La radioul naţional asemenea mod de comunicare artistică îşi are începutul în anii 1950. Chiar dacă prevalau textele din dramaturgia universală, alături de spectacole cu tematică ideologică, specifică timpului, s-a manifestat, totuşi, şi „descătuşarea” creativă şi spirituală din perioada aşa-numitului „dezgheţ” din anii ’50-’60. Revenirea la opera înaintaşilor V. Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Creangă, difuzarea spectacolului Steaua fără nume de M. Sebastian, realizat de Teatrul Radiofonic Bucureşti (1954), au constituit puntea de legătură cu dramaturgii care au fost printre primii autori ai Teatrului Radiofonic Chişinău. Actori de la Teatrul Dramatic „A.S. Puşkin” şi de la „Luceafărul” au interpretat rolurile în spectacolele Copiii şi merele (1952) de C. Condrea, Două vieţi şi a treia (1962) de F. Vidraşcu, Casa mare (1963) de I. Druţă, Scripca prietenului meu (1964), după schiţa omonimă a lui G. Meniuc ş.a. Se constată o interferenţă a speciilor dramatice, numite de autori „drama lirică”, „comedie amară”, „poveste romantică”, iar la nivelul acţiunii, semnificaţii psihologice, lirice, realizate veridic atât de actori cât şi de regia sonoră, muzicală.