Printre compozițiile pentru clarinet și acompaniament ce justifică talentul creator al muzicianului Oleg Negruța se face ușor remarcată Improvizație pentru clarinet și pian. Înscrisă în 2001 în rândul opusurilor miniaturale cu o evidentă expresivitate tipică jazzului, lucrarea denotă o perfectă îmbinare între spontaneitatea și libertatea unei realizări muzicale lipsită de indicații sau tipare cunoscute ori stabilite anterior, și improvizarea ”canonizată” după legi și modele restrictive. Un prim argument ar putea fi considerat forma compoziției – una liberă ce oferă totuși posibilitatea de a regăsi ocazional fie o structură de rondo, fie una tripentapartită cu episod. Apoi, toate secțiunile lucrării (care însumează 72 de măsuri), relatate cu un diferit grad de contrast, sunt expuse în același tempo Andante indicat la început, în același metru de 4/4 și în una și aceeași tonalitate – mi bemol major. În continuare, melodia și ritmul se prezintă ad libitum pe tot parcursul creației, având însă la bază câteva formule prezente constant în partida clarinetului și a altora ritmice în cea a pianului. Și intervalica mai mult în salturi decât treptată este exprimată cât mai divers și uneori cromatizat, autorul apelând pe alocuri la inflexiuni către diferite tonalități ce rezultă din treptele tonalității de bază, ori, pur și simplu, abordând abateri sonore către treptele a șasea coborâtă sau a patra urcată. Cu toate acestea, ocazionala conformare la rigurozitățile formelor anterior pomenite țin în frâu pornirile spontane ale procesului compozițional. Deși către sfârșitul creației în cadența clarinetului apar câteva indicații de agogică – precum accelerando, poco ritenuto sau rallentando molto – ce susțin valul improvizatoric din partitură, chiar în ultimele trei măsuri ale opusului Oleg Negruța revine prompt la conținutul introductiv, dar nu ezită să-și încheie Improvizație pentru clarinet și pian cu un acord de tonică cu sextă inclusă. Astfel, compozitorul amintește încă o dată despre oscilația între abaterea de la normele tradiției muzicale și minima respectare a acestora, fără a impune o linie de demarcație între cele două segmente.