Când metoda convingerii în justiție nu dă efectul dorit, este aplicată metoda constrângerii. În sens filozofic, constrângerea semnifică determinarea unei persoane la o conduită pe care aceasta nu o doreşte, conduită ce nu corespunde convingerilor sale[1]. Ştiinţa juridică nu studiază constrângerea în general, în sensul ei filozofic, ci doar în sens juridic, adică constrângerea aplicată în baza normelor de drept, vizavi de încălcarea acestora. Ca mijloc de asigurare a legalităţii şi ordinii de drept, constrângerea juridică conţine un şir de particularităţi ce o caracterizează, cum ar fi: 1) constrângerea juridică este precedată în mod inevitabil de săvârşirea unei fapte ilicite şi dăunătoare societăţii ca o reacţie la această faptă şi este determinată de conflictul dintre voinţa statului, exprimată în norma de drept, şi voinţa individului care încalcă această normă; 2) are caracter individual şi se aplică subiectului de drept concret care a încălcat o anumită normă. Orice comunitate umană presupune o armonizare a acţiunilor membrilor săi pentru satisfacerea interesului general al comunităţii, în acest scop, viaţa în cadrul comunităţii sociale implică o subordonare a individului faţă de societate, asumarea unor obligaţii faţă de grupul din care face parte, încălcarea acestor obligaţii presupune aplicarea constrângerii din partea organizaţiei sociale respective. Încălcarea de către individ a îndatoririlor faţă de societate are ca bază contradicţia ce apare între interesele generale ale societăţii şi interesele individuale, contradicţie care nu este decât o manifestare particulară a contradicţiei dintre general şi individual [2]. Societatea este rezultatul comportamentului conștient și deliberat. Dar, aceasta nu înseamnă că indivizii au încheiat contracte în virtutea cărora au fondat societatea umană. Acțiunile care au produs cooperarea socială și care o reproduc din nou, în fiecare zi, nu urmăresc nimic altceva decât cooperarea și întrajutorarea cu alții, pentru atingerea anumitor rezultate specifice. Toate acelea noi în viața societății apar datorită conștiinței [3]. În art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este proclamat că „Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”[4]. Astfel, activitatea de înfaptuire a justiţiei se finalizează printr-o manifestare de voinţă care îmbracă forma actului jurisdicţional, act care se bucură în condiţiile legii de autoritatea lucrului judecat. Potrivit Constituţiei, justiţia se înfaptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că actul de justiţie izvorăşte din normele legale şi forţa lui executorie derivă din lege. Deci, aşa cum arată Montesquieu, actul de justiţie este în ultima instanţă tot un act de aplicare a legii, însa în scopul soluţionării unui conflict de interese. Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra justiţiei îl constituie valorile sociale privitoare la înfaptuirea justiţiei în ţara noastră şi activitatea ce contribuie la înfăptuirea justiţiei. Aceste valori sociale, reglementate de norme juridice, vor deveni ele însele raporturi juridice cu un conţinut complex de drepturi şi obligaţii conexe, la a caror ocrotire concură şi legea penală. La majoritatea infracţiunilor contra justiţiei, obiectul juridic este complex, deoarece alături de justiţie sunt ocrotite şi alte valori sociale, cum ar fi: libertatea, demnitatea persoanei, integritatea corporală sau avutul. De menţionat că fiecare dintre infracţiunile contra justiţiei are şi un obiect juridic special. În ceea ce priveşte infracţiunea de constrângere de a face declaraţii (art. 309 Cod penal al RM), obiectul juridic special este complex [5]. Unii doctrinari, ca D. Bahrah, clasifică constrângerea în funcţie de subiectul de drept care o exercită – în constrângere de stat şi constrângere obştească sau socială. Constrângerea de stat, la rândul ei, se împarte în constrângere înfăptuită de organele de justiţie şi înfăptuită de alte organe de stat. O altă clasificare a constrângerii, pe larg răspândită în literatura de specialitate, se face în baza naturii raportului juridic încălcat. Astfel distingem – constrângere morală şi constraingere judiciară, care, la rândul ei, se subîmparte în: constraingere penală, administrativă, disciplinară, materială, civilă şi interna ţională. Aici menţionăm că majoritatea autorilor români sunt de părere că măsurile de constrângere se clasifică în două mari categorii: măsuri de constrângere judecătorească şi măsuri de constrângere administrative. La rândul lor, măsurile de constrângere administrativă se clasifică în: măsura stabilirii răspunderii administrative şi măsuri de executare silită [6]. Pe de altă parte, constrângerea de a face declarații – infracțiunea prevăzută de art. 309 CP RM are asemănare cu un şir de infracţiuni conexe şi cu anumite norme de drept penal ce concurează între ele. Ea este asemănătoare, în primul rând, cu tortura, tratamentul inuman sau degradant (art.1661 CP RM), cu cea de determinare la depunerea de declaraţii mincinoase, la formularea de concluzii false sau la efectuarea de traduceri incorecte (art. 314 CP RM) și cu declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art. 312 CP RM). În activitatea practică ce ține de aplicarea legii penale în sensul combaterii juridico-penale a infracțiunii de constrângere de a face declarații, apar anumite dificultăţi legate, în primul rând, de delimitarea acestei fapte de infracțiunea de tortură, tratamentul inuman sau degradant. Situaţia se complică pe motivul că în literatura de specialitate nu există o opinie unică în perceperea faptelor cuprinse de către aceste componente de infracţiune [7]. Spre deosebire de infracțiunea de tortură, tratament inuman sau degradant, metodele de constrângere în cazul infracțiunii de constraingere de a face declarații sunt amenințarea și alte acte ilegale. Prin ,,amenințare” se are în vedere: amenințarea cu violență, amenințarea cu divulgarea unor informații compromițătoare, amenințarea cu distrugerea sau cu deteriorarea bunurilor, amenințarea cu răpirea unei persoane, amenințarea cu răpirea mijlocului de transport etc. Prin ,,alte acte ilegale” se înțelege: violența, profitarea de dependență a victimei, profitarea de poziția de vulnerabilitate a victimei, hipnoza, tehnica influențării psihologice graduale, tehnica influențării psiholingvistice [8]. Susţinând opinia că ameninţarea este un tip de violenţă, credem că legislatorul nu întâmplător, vorbind despre constrângere, numeşte ameninţarea ca una dintre căile de constrângere, permiţând a afirma că ameninţarea şi constrângerea – sunt noţiuni independente. Noţiunile de „constrângere” este mai largă decât noţiuniule de „ameninţare” şi „violenţă”. De asemenea, este necesar de definit ameninţarea ca violenţa psihică care constă în intimidarea persoanei cu promisiunile de a săvârşi anumite acţiuni care contravin intereselor celui interogat. Ameninţările pot fi enunţate atât participanţilor la proces personal, cât şi indirect, prin alte persoane (de ex., anchetatorul oferă o întrevedere soţiei acuzatului deţinut în arest şi îi propune să comunice ameninţările). Prin conţinut, ameninţările pot fi divizate în mai multe grupuri: 1) Ameninţarea cu aplicarea violenţei fizice; 2) Ameninţări cu săvârşirea altor acţiuni criminale, de a săvârşi acţiuni violente cu caracter sexual, de a nimici sau a deteriora bunurile; 3) Ameninţările legate de faptul că cel interogat a ajuns în domeniul de activitate al organelor de anchetă. Aici se referă declaraţiile privind intenţia de a agrava situaţia de procedură sau cea reală a interogatului (de a plasa în arest, de a pune sub învinuirea de o infracţiune mai gravă, de a obţine în instanţa de judecată o sentinţă aspră, de a plasa în aceeaşi celulă cu recidiviştii, de a lipsi de întrevederi şi colete etc.); 4) Ameninţări la adresa altor drepturi şi interese ale persoanei (de ex., cele de muncă (de a obţine concedierea din serviciu), de studii (exmatricularea din instituţia de învăţământ), locative (de a evacua din apartament), economice (de a lichida organizaţia comercială, de a le crea avantaje concurenţilor în activitatea antreprenorială), personale (de a-l trage pe interogat la răspundere penală pentru vreo altă infracţiune comisă în realitate sau pretinsă, de a-l trimite la spitalul de psihiatrie, de a aplica măsuri de constrângere în privinţa rudelor sale (a reţine, a aresta etc.) [9]. Prin urmare, constrângerea, în sensul infracţiunii de constrângere de a face declaraţii, consideră autorii, reprezintă influența fizică sau psihică ilegală asupra participanților la proces la interogarea acestora, ca rezultat al căreia persoana interogată este nevoită să facă anumite declarații contrar voinței sale. Autorul rus, А.V. Galahova defineşte latura obiectivă a infracţiunii de constrângere de a face declaraţii ca fiind „constrângerea persoanei de a depune mărturie sau de a oferi concluzii prin utilizarea ameninţărilor, şantajului sau altor acte ilegale săvârşite de investigator sau persoana care efectuează ancheta” [10]. În final, putem concluziona că obținerea unor cunoștințe elementare în domeniul jurisprudenței va oferi oricărui individ garanția respectării cu rigoare a drepturilor și libertăților oamenilor cât și protecția cuvenită din partea organelor puterii de stat la apariția unor divergențe apărute în societate. Acest proces de cunoaștere trebuie să fie aplicat treptat, astfel încât să nu deformeze conștiința juridică ce urmează a fi dezvoltată. Este foarte important ca aplicarea etapizată de cunoaștere a jurisprudenței să se realizeze în concordanță cu evoluția societății de astăzi și cu cea de mâine.