În mod tradiţional, statele au folosit măsurile de constrângere în tentativa de a obţine o anumită superioritate în cadrul disputelor cu alte state [2, p. 921]. Întotdeauna inamicul era acuzat de faptul că luptă pentru o cauză injustă, iar înfrângerea acestuia era cea mai elocventă dovadă că într-adevăr dânsul a servit o cauză injustă [1, p. 4].  Este deja o regulă pe mapamond că majoritatea resurselor naturale, vitale pentru buna desfăşurare a economiei mondiale, sunt exploatate în regiuni care sunt populate nemijlocit de populaţiile indigene. De asemenea, deja a devenit o informaţie de rutină pentru societatea internaţională că cele mai sângeroase conflicte, crime şi acţiuni inumane şi degradante sunt săvârşite în aceste regiuni.  La rândul său, fiecare conflict militar în parte avea o conotaţie a sa în contextul căreia a apărut. Contextul politic, religios, economic, teritorial, etnic, rasial etc. În realitate, interesele economice mereu au predominant escaladarea oricărui conflict armat.  Apariţia războaielor „ecologice‖ este caracterizată, în special, prin prezenţa unei „degradări ecologice‖ [3]. Atât deficitul, cât şi abundenţa resurselor naturale au fost cunoscute drept cauze majore pentru generarea unor conflicte foarte tensionate în anumite regiuni. Aceasta se manifesta prin lupta de a avea acces şi un anumit control asupra resurselor naturale din zonă (Ex: păduri, păşuni, terenuri, minerale, şi nu în ultimul rând apa) [3]. Cazul Rwanda în acest sens este un exemplu elocvent. Întreaga societate internaţională a fost martoră a unui genocid, al cărui motiv, în realitate, nu a fost diferenţa etnică, invocată la momentul escaladării conflictului, dar a fost accesul inechitabil al populaţiei la resursele naturale din ţară. Abundenţa resurselor naturale, de asemenea, poate constitui motiv primordial în escaladarea unui conflict armat. În acest sens poate fi menţionată Indonezia [3]. Concluziile Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), în raportul anual din 1999 a menţionat despre faptul că creşterea numărului de conflicte internaţionale şi ne-internaţionale care apar în legătură cu agravarea situaţiei mediului ambiant şi deficitul de resurse naturale [3].  Distribuirea inechitabilă a resurselor de apă, utilizarea acestuia în multiple scopuri combinate cu creşterea populaţiei lumii ne dau astăzi tot mai multe motive de a crede că în curând vom avea de înfruntat un nou tip de război „războiul apei‖. În timp ce unii prezic acest tip de războaie, alţii indică faptul că asemenea conflicte armate nu au avut loc deja de 4 500 ani. În ultimul timp, întrecerea crescândă pentru accesul la resursele de apă potabilă poate deveni un catalizator pentru o cooperare mai intensă între state [4].Apa este o resursă esenţială pentru supravieţuirea oamenilor. Din cauza schimbărilor climatice, accesul la apă a devenit o parte a preocupărilor multor state privind securitatea naţională. Anumite asemenea resurse de apă, însă, riscă să devină resurse nerenovabile şi pot fi epuizate [4].  Totodată, este necesar de remarcat faptul că în privinţa viabilităţii teoriei privind deficitul resurselor naturale (în special, apa) sunt prezente două curente: Neomalthusianismul susţine că competiţia pentru apă este o sursă a apariţiei conflictelor armate și Cornucopianismului potrivit căruia nu există nici o problemă de acest gen şi consideră că omenirea, bazându-se pe principiul cooperării, va trece peste orice neînţelegeri de acest gen şi va găsi o soluţie optimă pentru toţi actorii implicaţi într-un anumit conflict [5].  În conformitate cu Raportul anual al UNDP din 2006 mai mult de un miliard de oameni din toată populaţia din lume nu are acces la apă potabilă curată [7], iar în fiecare an în lume mor mai mult de 3 milioane de oameni din cauza maladiilor care apar în urma lipsei de apă şi a igienei deplorabile [8]. Totuşi, cu o destulă întârziere, societatea internaţională a conştientizat un pericol iminent pentru întreg mapamondul în cazul folosirii iraţionale a resurselor naturale. Însă, în pofida unor astfel de rezultate, riscul apariţiei conflictelor cauzate deficitul de apă persistă. Mai mult ca atât, în acest context se conturează diferite tipuri de conflicte (Ex: conflicte de gradul întâi – conflictele care rezultă din lipsa resurselor naturale în sine şi conflicte de gradul doi, care rezultă din strategii de adaptare prin care societăţile încearcă să depăşească deficitul de resurse naturale) [6].   Carta ONU prin art.2, alin. (4) a interzis aplicarea forţei şi ameninţarea cu aceasta în cadrul relaţiilor internaţionale. Aceasta a devenit o normă jus cogens în dreptul internaţional, fapt confirmat şi de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul Nicaragua v. SUA (1986). De asemenea, luând în consideraţie că art.2, alin. (4) din Carta ONU stabileşte principiul neaplicării forţei sau al neagresiunii în mod normal a fost ridicată problema definirii agresiunii. Societatea internaţională fiind martora a unei continue lupte ideologice şi politice dintre marile puteri în cadrul procesului de definire a agresiunii. Astfel, a fost adoptată Rezoluţia Adunării Generale nr. 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 privind definirea agresiunii [9] şi aceea fiind doar cu caracter de recomandare.  Făcând o analiză a rezoluţiilor Consiliului de Securitate în materia protecţiei apelor în cadrul dreptului internaţional umanitar, dar şi cel al protecţiei mediului ambiant, astăzi ne permitem să concluzionăm, că acestei probleme i-a fost atrasă prea puţină atenţie. A fost acceptată ideea, că protecţia apei revine mandatului Adunării Generale şi Consiliului Economic şi Social mai mult decât Consiliului de Securitate. Aceste organe prezintă un caracter mai „democratic‖ şi sunt mai adaptate la necesităţile social-economice, dar şi cele ce ţin de protecţia mediului ambiant, pe când Consiliul de Securitate este organul principal pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale [4].  Adiţional tipurilor de conflicte care au tangenţă cu deficitul resurselor naturale menţionate, anterior se mai evidenţiază încă cinci tipuri de conflicte de acest gen, şi anume:  a) conflicte care decurg în mod direct din degradarea mediului pe plan local;  b) confruntări etnice care decurg din ridicarea ratei migraţiei şi segregaţiei sociale ca urmare a deficitului de resurse naturale;  c) războaie civile cauzate de deficitul de resurse naturale; d) război interstatal din cauza deficitului de resurse naturale; e) conflictele Nord-Sud privind atenuarea, adaptării la compensaţii pentru problemele de mediu la nivel global [6]. Cu toate acestea, deficitul de apă poate fi folosit în calitate de componentă a strategiilor de război, cum a fost cazul cu aprovizionarea cu produse alimentare în trecut. Iar aceste tendinţe deja se resimt la nivel internaţional. Rezultatul în acest sens ar putea fi unul catastrofal. Astfel apare întrebarea: dacă la momentul de faţă, ONU nu reuşeşte să aplice în totalitate prevederile art.2, alin. (4) din Carta ONU şi să soluţioneze conflictele armate existente la moment în lume, cum va reuşi ea să facă faţă noilor cerinţe care apar în contextul unor nori tipuri de conflicte armate specifice sec. XXI, în special conflictele ecologice?