În prezentul articol, autorul face o analiză a conţinutului infracţiunilor contra justiţiei, din perspectiva actualităţii problematicii constrângerii de a face declaraţii, ca instrument care perturbează realizarea calităţii actului de justiţie. Autorul prezintă acele fisuri care fac ca unele vătămări ale unor valori sociale ce ţin de înfăptuirea justiţiei şi care rămân în afara cadrului penal de sancţionare. Cu titlu de exemplu se arată că deşi, statistic, faptele constrângerii de a face declaraţii nu se reflectă şi în soluţiile de practică judiciară, acest fenomen se regăseşte ca o realitate aproape cotidiană.  Autorul prezintă unele aspecte ce ţin de poziţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, vizavi de importanţa tratării corecte şi sub toate aspectele a infracţiunii de constrângere de a face declaraţii.  Observaţii preliminare În orice sistem penal, infracţiunile contra justiţiei joacă rolul de sprijin pentru desfăşurarea în bune condiţii a unei proceduri judiciare. Din păcate, experienţa statului nostru a dovedit că mijloacele de protecţie penală a înfăptuirii justiţiei au fost aplicate timid şi neconvingător. Ţinând cont de numărul de persoane care fac declaraţii mincinoase, care încearcă să obţină, prin diferite metode de constrângere, unele declaraţii mai mult sau mai puţin veridice sau care depun plângeri penale pentru a împiedica desfăşurarea unui proces civil, apare întrebarea dacă această stare de fapt se reflectă şi în condamnările pentru aceste fapte. Răspunsul este evident negativ, fiind puţine cazuri de condamnări pentru constrângeri de a face declaraţii, deşi acest fenomen există, cu certitudine, în sistemul judiciar al Republicii Moldova. Astfel, combaterea infracţiunii de constrângere de a face declaraţii este o necesitate vitală în sensul realizării exigenţelor unei societăţi democratice şi liberale, care în sine presupune primordialitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Sarcinile de bază ale jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului. Actualitatea problemei În ultimul timp, în vederea realizării statului de drept, prin implementarea reformei judiciare şi de drept, legislaţia penală a cunoscut transformări substanţiale impuse de rigorile stringente ce se referă la răspunderea penală pentru infracţiunea de constrângere de a face declaraţii, de unde rezultă obligaţia instituţiilor de drept ale Republicii Moldova, de a ajusta legislaţia internă, la standardele survenite ca urmare a ratificării Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a altor Convenţii ratificate de Republica Moldova. Totodată, această ajustare a legislaţiei este o soluţie a problemelor cu care se confruntă sistemul judiciar al Republicii Moldova în vederea combaterii infracţiunilor contra justiţiei în ansamblu şi în mod special retractarea situaţiei infracţionale a constrângerii de a face declaraţii. Deci, cel puţin din acest motiv, aspectul infracţional al constrângerii de a face declaraţii, merită o investigare minuţioasă. Actualitatea problemei respective mai este determinată şi de faptul că r ăspunderea penală pentru infracţiunea de constrângere de a face declaraţii, este una, în linii generale, nouă pentru practica şi doctrina autohtonă.  Astfel, analizând cumulul acţiunilor care ar duce la săvârşirea infracţiunii de constrângere de a face declaraţii, este remarcabil faptul că uneori un potenţial martor, bănuit, învinuit, interpret, translator şi alţii, pot fi corupţi sau constrânşi cu scopul de a da declaraţii care nu corespund adevărului. Totodată, în vederea exemplificării poziţiei respective, se menţionează c ă acte ilegale de constrângere pot fi considerate audierea bănuitului sau învinuitului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, insultarea şi umilirea martorului, precum şi alte acţiuni ce constituie tratamente inumane sau degradante. În acest sens, Curtea Europeană expune o poziţie fermă vizavi de nerespectarea drepturilor omului prin mijloace de constrângere, intimidare şi alte acţiuni, astfel în cazul Irlanda contra Regatului Unit (1978) a recunoscut ca tratament inuman şi degradant un tip de interogatoriu sub presiune cu aplicarea a cinci tehnici de dezorientare sau de privare senzorială, şi anume, acoperirea capetelor deţinuţilor, în expunerea lor la un fluierat zgomotos şi continuu, în privarea lor de somn, limitarea alimentaţiei şi în obligaţia de a rămâne în picioare la zid, într-o poziţie penibilă, timp de mai multe ore. Curtea a relevat că aceste tehnici erau de natură s ă creeze victimelor unui atare tratament sentimente de teamă, de angoasă şi de inferioritate, menite să-i umilească, eventual – să le zdrobească rezistenţa fizică sau morală. Retractând condiţiile care stau la baza realizării infracţiunii de constrângere de a face declaraţii, urmările ulterioare comiterii prezentei infracţiuni, ar trebui să se accentueze responsabilitatea organelor de drept ale statului în vederea identificării soluţiilor cu scopul combaterii prezentei infracţiuni şi care ulterior va duce la realizarea unei calităţi indispensabile a actului de justiţie. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că Republica Moldova pretinde la accederea în comunitatea europeană, trebuie să se ţină cont de faptul că structurile europene pun ca motou în vederea realizării actului de justiţie, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, problema constrângerii de a face declaraţii, este pusă în sarcina structurilor de drept ale statului, care trebuie să întreprindă măsurile necesare în vederea combaterii acţiunilor de constrângere sub orice formă. Totodată, remarcând faptul că, în majoritatea cazurilor, acţiunile de constrângere în vederea obţinerii unor informaţii scontate, sunt întreprinse la faza urmăririi penale, deci este evidentă responsabilitatea organelor care efectuează urmărirea penală de a ţine cont de cumulul normelor de drept material stabilite în acest sens, având ca scop final realizarea actului de justiţie. Nu în ultimul rând, este foarte important de menţionat că infracţiunea de constrângere de a face declaraţii este o infracţiune de pericol, care prin sine presupune survenirea unor consecinţe mult mai periculoase în vederea respectării drepturilor omului.  În concluzie, se remarcă faptul că constrângerea de a face declaraţii trebuie să fie justificată din punctul de vedere al tuturor circumstanţelor relevante infracţiunii date. La acceptarea răspunderii penale pentru infracţiunea de constrângere de a face declaraţii, procurorul şi judecătorul trebuie să tindă să asigure respectarea drepturilor omului, egalităţii, exactităţii şi echităţii. Atât instanţa de judecată, cât şi procurorul şi apărătorul trebuie să fie convinşi de caracterul voluntar, cu bună ştiinţă a răspunderii penale pentru infracţiunea de constrângere de a face declaraţii şi, de asemenea, să aibă certitudinea existenţei unei baze faptice pentru declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei.