Analiza textului Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului ca, de fapt, şi a Protocoalelor adiționale denotă lipsa noţiunilor de „mediu înconjurător” şi de „drept la un mediu sănătos”. Prin urmare, dreptul la un mediu sănătos şi ecologic echilibrat, precum şi alte drepturi de mediu, nu fac parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le garantează. Motivul pentru care acest drept nu a fost inclus în suita drepturilor, care pot fi protejate prin intermediul mecanismelor oferite de Convenţie, poate fi considerat lipsa, la momentul adoptării ei, a unui pericol eminent al activităţilor antropogene asupra mediului şi prin aceasta, asupra stării de sănătate, confort etc. a omului. Această concluzie se desprinde din analiza unor opinii doctrinare și practica aplicativității unor articole ale Convenției în scopul apărării drepturilor de mediu.  În condițiile în care, la momentul adoptării Convenției Europene (Roma, 4 noiembrie 1950), problemele ecologice nu aveau o importanţă globală, iar ulterior, datorită complexelor consecințe ale recunoaşterii și garantării unui asemenea drept fundamental, unele state au ezitat în privința asumării consacrării sale exprese, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica pretoriană a „protecției prin ricoşeu”, care a permis extinderea protecţiei anumitor drepturi garantate de Convenție la drepturi care sunt expres prevăzute de aceasta.  Astfel, jurisprudenţa CEDO, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8.1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectul vieții sale private, familial și a domiciliului său și ale art.6.1, care garantează dreptul la un proces echitabil, a ajuns la garantarea protecției mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: apartenenţa sa la conținutul dreptului garantat de art.8.1 din Convenţie, existența unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu şi a unui drept la un proces echitabil în această privinţă (cu implicaţiile aferente). Astfel, au fost formate bazele juridice ale unui veritabil drept la mediu, lărgindu-se interpretarea dreptului la calitatea vieţii, pe baza unui nou drept de savoir [ 1, p.310]. Cu toate acestea, CEDO recunoaşte tangenţial drepturile de mediu, care pot influenţa asupra: dreptului la viaţă (art. 2); dreptului la viaţa privată, de familie şi dreptul la domiciliu (art.8); dreptul la un proces echitabil şi accesului la justiţie (art. 6); dreptul la mijloace efective de apărare (art.13); dreptul de proprietate (art. 1 la Protocolul adiţional 1). Dacă ne referim la protecţia mediului, atunci art.2 CEDO se aplică în situaţia când anumite acţiuni (inacţiuni), care pun în pericol mediul, sunt atât de periculoase, încât pun sub ameninţare reală viaţa omului.Prin Hotărârea din 30 noiembrie 2004, emisă de Curte pe cauza Öneryildiz vs Turcia (plângerea nr.48939/99) [2], a fost trasată o nouă abordare a sintagmei „degradarea mediului” din punctul de vedere al art.2 al Convenţiei. Fabula acestei cauze este următoarea: la un poligon de deşeuri, abandonat, a avut loc o explozie a metanului, care în consecinţă a provocat moartea a 39 de persoane (dintre care 9 membri ai familiei reclamantului), ilegal domiciliate în zona respectivă. Deşi un raport al experţilor, întocmit cu circa 2 ani înaintea producerii incidentului, atenţiona autoritățile locale asupra pericolului exploziei metanului acumulat în chiuveta poligonului, acestea nu au reacționat. În această cauză, curtea a constatat violarea art.2 al Convenţiei prin faptul că autorităţile locale, deşi cunoşteau (sau erau obligate să cunoască) despre riscul real şi nemijlocit pentru viaţă şi sănătatea oamenilor domiciliaţi (chiar şi ilegal) în zona respectivă, statul era obligat, în virtutea prevederilor acestui articol, să întreprindă m ăsuri de prevenire a impactului şi de protecție a oamenilor. Curtea, de asemenea, a reproşat autorităţilor faptul că nu au informat populația despre riscurile la care se expun, domiciliind în regiunea poligonului. Cauza care a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să fie admis în câmpul de aplicare al art.8 a fost cea a Lopez-Ostra vs Spania [3]. Pe prezenta cauză, Curtea a statuat că Statul nu a reuşit să menţină un echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclama înfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu şi pentru viaţa familială şi privată. Prin Hotărârea emisă pe cauza Lopez-Ostra, Curtea a reiterat obligaţia statelor semnatare de a asigura protecţia efectivă a dreptului inclus în art. 8 alin. (1) sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative (antropice, de poluare) ale terţilor. Sancţionarea statului reclamat pentru pasivitatea de care a dat dovadă, nereacţionând prompt la violarea flagrantă a drepturilor omului şi a legislaţiei ecologice, reprezintă un alt aspect pozitiv, care, în opinia noastră, semnifică și reafirmarea obligaţiunii statelor-părți de a garanta dreptul la un mediu sănătos nu doar în mod declarativ, ci practic, inclusiv în cazul conflictelor între subiecţii privaţi. În Hotărârea din 07 mai 2002, emisă pe cauza Burdov vs Fedrația Rusă, plângerea nr. 59498/00 [4], Curtea a aplicat prevederile pct.1 art. 6 din Convenție pentru a-şi motiva soluţia de condamnare a pârâtului pentru neexecutarea unei decizii de achitare a recompensei materiale, care urma să fie oferită reclamantului pentru obţinerea unei doze înalte de radiație în cadrul lucrărilor de lichidare a consecinţelor de la stația atomoelectrică de la Cernobâl. Soluţia a fost motivată prin faptul că „este de neconceput, ca pct.1) art.6 din Convenţie, reglementând cu lux de amănunte garanţiile procesuale ale părţilor – un proces echitabil public şi într-un termen rezonabil – nu ar prevedea apărarea procesului de executare a hotărârilor judecătoreşti. În sensul art.6 al Convenţiei, executarea hotărârilor judecătoreşti, emise de orice instanță, urmează a fi tratată ca o componentă a „procesului judiciar”. Art.13 din Convenţie garantează dreptul la mijloace efective de apărare în cadrul autorităților statului. Curtea a dedus cerințele procesuale din unele reglementări ale Convenţiei şi a reafirmat importanța accesului la justiţie. Atunci când se dezbat chestiuni politice importante de ordin economic sau de mediu, procesul de luare a deciziilor trebuie să fie unul echitabil și să ia în calcul interesele persoanelor implicate. În cauza Hotton vs Marea Britanie, Curtea a recunoscut că dreptul la justiţie reprezintă o parte componentă a procesului de luare a deciziilor în probleme de mediu ( a se vedea Hotărârea CEDO din 02 оctombrie 2001 – plângerea nr. 36022/97) [5].  Prin Hotărârea din 10 аprilie 2003 (plângerea nr. 46372/99), emisă pe cauza Papastavrouvs Grecia [6], Curtea aplicat prevederile art.1 al Protocolului 1 din Convenţie în litigiul dintre autorităţi şi persoana privată cu privire la reîmpădurirea unui lot de teren, pornind de la raţionamentul că autorităţile nu au putut găsi o balanţă echitabilă între interesele societăţii şi drepturile reclamantului şi, respectiv, a violat norma citată.  În final, constatăm că jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului este concludentă în acest sens, deciziile sale stabilind că: a) Dreptul individului la un mediu sănătos poate constitui în anumite circumstanţe un aspect al dreptului la viaţa privată. b) Dreptul la mediu sănătos este respectat în condiţiile informării privind riscurile de poluare și calitatea mediului. c) Garantarea dreptului la un mediu sănătos se realizează şi prin „dreptul la un proces echitabil”.