De-a lungul timpului au fost propuse mai multe definiţii pentru imaginar. Hugo Friedrich vorbește despre factorul modernității imaginarului poetic, care constă în ,,facultatea de transformare și derealizare a realului”, metamorfoză pe care savantul o vede marcată de revenirea insistentă a doi termeni: vis și fantezie [3, p. 55]. Un studiu fundamental în cercetarea poeticii imaginarului este cu siguranță cartea antropologului Gilbert Durand Structurile antropologice ale imaginarului. Savantul susține că semantismul simbolurilor constituie „matricea originară de la care purcede orice gândire rațională împreună cu cortegiul său semiologic” [2, p. 59]. Universul poetei Ana Blandiana are o geografie vastă, favorabilă investigației critice efectuate cu instrumente moderne. Pornind de la sinteza că ,,simbolul literar este oglinda imaginarului”, în explorarea universului liric blandian, am apelat la metodologia și terminologia imaginarului, identificând și reliefând principalele imagini simbolice. Imaginile simbolice dominante ale creației poetei își amplifică semnificațiile de la un volum la altul. În opinia cercetătoarei Georgeta Adam, simbolurile dominante care configurează imaginarul blandian sunt: ,,căutarea sensului, derealizarea realului, elementele cosmice, ocularitatea universală a spațiului, aspirația spre puritate, memoria ființei, sinonimele și diferențele dintre starea de somn și moarte, zborul” [1, p. 110]. Prima plachetă de versuri Persoana întâia plural este volumul care cultivă în special o poezie euforică, delicat senzorială ,,...îl consider aparținând pre-nașterii mele”. Aici se reflectă stările și traseele imaginarului liric: aspirația spre puritate, pendularea între vis și reverie, candoarea, jubilația în fața miracolului vieții, sentimentul de solidaritate cu universul și toate celelalte ficțiuni ale adolescenței. Primul cuvânt din volum este chiar candoarea (,,candoarea mi-a-nflorit-o în ochi definitiv”), mai departe sunt ploile de soare, cerul care curge fierbând prin timp, sângele care colorează zarea de răsărit și din nou cerul care devine sânge, carnea ,,însângerată de lumină”, răsfirarea ființei în plante, pietre și flori... ”. Obsesia este prezentă încă din poemul Darul din volumul Călcâiul vulnerabil, în care vina tragică era cosubstanțială cu harul: ,,Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi./ Ce strămoși mi-a greșit ca să-i port – lauri – vina?/ Tot ce ating se preface-n cuvinte/ Ca-n legenda regelui Midas” [2, p. 110]. Tot aici iubirea devine rostire (,,Dragostea chiar, de-o ating, se modelează în fraze”), iar ,,cuvintele” fac parte din zidirea lumii, sunt nedespărțite de existența ei: ,,Aș vrea să adun vorbele toate-ntr-un loc…/ O dată cu ele ar arde și lumea lipită/ Pe partea interioară-a cuvintelor, ca-ntr-un album…”. Aici ,,călcâiul vulnerabil” trădează aspecte biografice care au marcat existența creatoare a poetei. El devine simbol al frăgezimii care domină în continuare universul liric blandian. În volumul A treia taină devenirea universală și încercarea de a înțelege tainele universului și ale lumii sunt stări permanente ale eului liric. Pradă unei neliniști acute, intratabile, vocea lirică își imploră părinții să-i spună ,,taina grozavă” a longevității (Voi știți ceva), pentru ca în Legături, eul liric să mărturisească consubstanțialitatea cu lumea și infinita lui multiplicare: ,,Totul este eu însumi”. Există aici spații în care transparența atinge absolutul. Sub sceptrul forței de gravitație a meditației, în volumul următor Cincizezi de poeme cuvintele înglobează în destinul lor viață și mai ales moartea, dar o moarte care naște mioritic o viață secundă: ,,Să lăsăm să cadă cuvintele…/ Numai în cele în care moartea s-a copt/ Abia îmbrăcând în carnea lor/ Osul sfânt./ Sâmburul gol desfăcut…” (Să lăsăm să cadă cuvintele). Prin puterea imaginației, specifica Durand, moartea poate fi negată, iar imaginarea acesteia ca un repaus, ca somn, înseamnă distrugerea ei, eufemizarea ei [2, p.113]. În așa mod procedează Ana Blandiana, prin imaginile convergente legate de somn și moarte în volumul Somnul din somn. Cititul semnelor universului este un gest frecvent întâlnit în poezia poetei [2, p.112]. Luna spre exemplu scrie un mesaj enigmatic pe zăpadă pentru a fi descifrat de poetă. De ce? Pentru că ,,Cu toții credeau/ Că eu știu/ Limba moartă a lunii…”. Pentru acest eu vulnerabil, cuvintele-cheie: tăcere, pustiu, pas, glas, carte, sicriu – sugerează traseul imaginar al înțelegerii, al constituirii sensului. În volumul Ochiul de greier, eul transfigurează elementele existențialului, mizând pe ocularitate. O ideogramă simbolică este năvodul, fiind un simbol liric modern preluat de la Rimbaud. La Blandiana, el aduce la suprafața poemului semne, cuvinte dintro memorie originară: ,,Răstignită pe-o pânză de păianjen/ căreia îi admir murind țesătura,/ Poemul a țesut năvoade-n jur/ Să prindă-n ele semne și cuvinte.” Ținem cont de faptul că semnele sunt cele care povestesc ceea ce se va întâmpla, iar sensul se constituie odată cu viața, odată cu poemul. Imaginarul poetei configurează, la nivelul discursului poetic, adevărate constelații de imagini, prin care se pune în evidență un semantism inconfundabil al imaginarului specific blandian.