Difficile est proprie communia dicere, spunea Q. Horatius Flaccus. E dificil de reformulat într-o manieră originală acele teme sau idei care alcătuiesc substanţa impersonală a literaturii, acea „publica materies” în care fiecare scriitor se regăseşte, dar în care totul trebuie creat de la început, de fiecare dată. În acest context, se impun, drept operaţionale, conceptele de intertext și intertextualitate, între care Michael Riffaterre face o distincție clară, primul vizând un complex de „asociații memoriale” ce țin de cultura cititorului, pe când cel de-al doilea concept reprezintă rețeaua de funcții care constituie relația dintre text și intertext. Problema teoretică a intertextualităţii, pe care ne axăm în cercetarea noastră, are o genealogie şi o biografie critică impresionantă. Făcând parte din arealul celor cinci mecanisme ale transtextualității, pe care le distinge G. Genette în volumul Palimpsestes. La littérature au second degré, intertextualitatea presupune, potrivit exegetului, „o prezență efectivă a unui text în alt text”. În comunicarea noastră totuși vom lua ca reper conceptul de configuraţii intertextuale, propus de Smaranda Vultur, prin care are în vedere nu doar asimilarea alterităţii textuale, ci şi intratextualitatea, „o unitate relațională deschisă”, care „marchează zona unei „dedublări” a sensului, fiind „o poartă deschisă spre zona poiesisului” [3, p. 6]. Drept material de investigație ne-a servit opera lui Arcadie Suceveanu, scopul fiind identificarea configurațiilor intertextuale și a semnificațiilor pe care acestea le comportă, implicit „posibilitatea de a relaţiona fragmente sau nivele interne textului” [3, p. 7]. Distingem în poezia sa atmosferizată cu aer exotic și național diverse tipuri de intertext: biblic, mitic, livresc etc. Primul tip este valorificat printr-o serie de simboluri: Arca lui Noe, Turnul lui Babel, Golgota, care conferă textului nuanțate reverberații poetice. Locuind întro geografie sacră, poetul practică reculegerea și spectacolul biblic, inventând o mitologie personală care este adesea invadată de motive apocaliptice:„Lacătul bolții nu se mai descuie,/Sus pe Golgota cresc grădini de cuie./De plânsul nostru, ce-a tot curs în voie,/Se umflă mările și dau să spargă./Nu plângeți, hei! nu plângeți, strigă Noe,/În timp ce tot lucrează la o barcă”(Nu plângeți! Strigă Noe). Configurații intertextuale se pot stabili și la nivel mitic, autorul reușind să-și creeze un sistem poetic personal. Eul liric se întreabă ce mai fac caii troieni de când „zidurile cetății s-au dărâmat?”:„Destituiți din mit,/ uitați până și de Ulise,/ Se uită cu mirare la plugul descoperit abia de curând,/ la slinoasele hamuri domestice,/ dar condiția de cal îi refuză” (Calul-reptilă).De asemenea, în orizontul poetic sucevenian se mai înscriu și mituri ca: Oedip, Cronos, Narcis – toate conturând un bogat sistem intertextual. Înnoindu-și în permanență instrumentarul poetic, Arcadie Suceveanu nu s-a dezis niciodată de tradiție, or, pe bună dreptate afirmă Adrian Dinu Rachieru: „poezia lui Arcadie Suceveanu condensează metaforic durerile unui neam” [2, p. 354]. În acest sens, atestăm configuraţii intertextuale de sorginte mitofolclorică în Miorița. Dincolo de relaţia paratextuală instituită, prin titlu, cu balada populară, opera reprezintă şi un hipertext, în terminologia lui G. Genette, o transformare a textului-sursă. Este de menționat faptul că Miorița lui Arcadie Suceveanu vine ca o reinterpretare a mitului transhumanței: „Acel cioban în culme de Carpați/ Ce-a curs în stea, cu nunta fulgerată,/ Acel cioban ucis de cei doi frați,/ Prin jertfa lui de sânge, mi-este tată”. Cu o profundă efervescență lirico-ideatică, eul sucevenian reliefează drama românului, cel care descinde din ciobanul prin a cărui jertfă „ne știm cu toții frați/ Legați de-un dor ce-i mai presus de moarte!”. De mare anvergură este şi intertextul livresc, poetul înglobând, prin citat sau aluzie, multiple figuri ale culturii naționale și universale. Remarcăm „vizitarea” universului său artistic de către Albatrosul lui Baudelaire, prin care se evidențiază „o transfigurare în ritm primordial” [1, p.6]: „În nopți adânci de vis el mi se-arată/Înger căzut în lumile de jos./ Subțire, fantomatic și umbros,/Îmi stă pe braț și mi se uită-n soartă”.Cât despre textul poetic Adio! Nevermore!, acesta reprezintă un spațiu de întâlnire a textului eminescian și a celui semnat de Edgar Allan Poe: „Trăim modern, murim în metru antic,/ Murim de silă și murim oricum,/ Și nici n-am reușit să fiu romantic/ Prin gările acestui veac de fum”. Putem concluziona că odată cu Arcadie Suceveanu poezia românească acumulează rafinament imagistic, înscriindu-se într-un veritabil cerc expresiv, or poetul este inegalabil, chiar și atunci când toată literatura popoarelor îi curge prin cuvinte, iar poetul reușește să rămână același, fiind mereu altul. Graţie intertextualității, creația suceveniană constituie un vast material de cercetare, fiind oportună recomandarea de a o investiga prin prisma acestui concept, întrucât opera poetului rămâne un spațiu deschis analizei literare și interpretărilor.