O condiţie indispensabilă a expresivităţii celor comunicate este redarea aceluiaşi conţinut de idei prin diferite modalităţi. O asemenea diversitate ar putea fi obţinută graţie selectării minuţioase a mijloacelor de expresie, inclusiv a modurilor verbale apte să concureze în ambianţe similare. Un rol deosebit în studierea fenomenului menţionat îl are metoda analizei transformaţionale, ce preconizează deducerea unor structuri complexe din formaţiuni elementare în baza unor reguli ale transformării [1]. Structurile sintactice complexe se formează din una sau mai multe propoziţii elementare prin intermediul unui ansamblu de transformări obligatorii şi facultative [5, p.81-86], care nu implică, de obicei, modificări esenţiale ale conţinutului propoziţiilor elementare, fiind permise remanieri de topică, eliminarea sau inserarea unor instrumente gramaticale etc.  Importanţa metodei în discuţie rezidă în posibilitatea de a stabili similitudinile şi deosebirile între unităţile sintactice complexe, pornind de la potenţele lor transformaţionale şi creativitatea limbajului. În opinia lui V.Guţu-Romalo, ,,modelul gramatical sintetic, transformaţional, introdus de N.Chomsky în cercetarea lingvistică, pune în prim-plan creativitatea gramaticii – rolul gramaticii de a asigura posibilitatea generării cu ajutorul unui sistem finit de reguli a unei mulţimi infinite de fraze corecte” [4, p.21].  În domeniul vizat, se operează cu conceptele structură de suprafaţă şi structură de profunzime (adâncime). Este bine-venită interpretarea structurii de suprafaţă drept un caz de ,,variaţie liberă la nivel sintactic”, care constă în capacitatea aceluiaşi formativ” de a alege între două sau mai multe construcţii sintactice fără nici o modificare în planul semnificaţiei” [7, p.38]. Iar structura de profunzime, în calitate de invariantă, „este schema determinată a unor elemente sau relaţii lingvistice, schemă dedusă din varietatea acestor elemente sau relaţii şi care li se aplică numai lor. Invarianta este, aşadar, locul comun, punctul de întâlnire a tuturor posibilităţilor ei de manifestare”, subliniază acad. I.Coteanu [3, p.169].  La realizarea multiplelor transformări, trebuie ţinut cont de factorul semantic, dat fiind faptul că „semantica interpretează, urmărind anumite reguli, structurile produse gramatical de sintaxă în termeni de sens, adică aduce componenta interpretativă a limbii” [2, p.23].  Formaţiunile concurente denotă unele diferenţe de ordin morfologic sau sintactic, un criteriu definitoriu fiind substituirea reciprocă a acestora [6, p.42]. Sinonimia modurilor verbale poate fi urmărită într-o multitudine de anturaje, unde remarcăm utilizarea obligatorie şi cea virtuală sau posibilă.Între acestea nu există o linie de demarcare strictă, ci se atestă multe „grade intermediare” între întrebuinţarea obişnuită/stereotipă şi cea liberă.  Se impune, astfel, a stabili o scară a variaţiei ce ar dezvălui „gradualitatea” în redarea fenomenului. Credem că o asemenea scară ar reflecta două extreme: folosirea obligatorie şi imposibilitatea de a recurge la unele moduri verbale în anumite ambianţe, dar şi o serie impunătoare de utilizări facultative ce ar scoate la iveală diverse grade de întrebuinţare virtuală: cazuri posibile în orice contexte, posibile şi frecvente, posibile, dar rar întâlnite, posibile cu anumite restricţii, posibile ca excepţii [6, p.43]. Cu ajutorul unor procedee ce ţin de metoda analizei transformaţionale, am putea urmări dinamica funcţionării construcţiilor în care se manifestă această diversitate.  Din perspectiva menţionată, suscită interes conjunctivul care concurează, în varii enunţuri, atât cu prezumtivul şi condiţional-optativul, dar şi cu imperativul, mod al certitudinii presupuse, pe de o parte, cât şi cu modurile nepersonale – infinitivul şi supinul, pe de altă parte. Ţinem să ilustrăm cele afirmate prin câteva exemple concludente. Astfel, conjunctivul este folosit obligatoriu în sintagmele predicative pe lângă semiauxiliarele modale a vrea, a trebui şi nu se mai îmbină cu infinitivul: „Îşi zise că va vorbi negreşit cu Grigore Iuga care trebuie să facă dreptate” [13, p.77]; „Bătrânul vrea s-o mărite pe Nina cu orice chip” [10, p.74]. Aceeaşi situaţie atestă semiauxiliarul a fi care, întrebuinţat la imperfect indicativ, este capabil să exprime o acţiune pe cale a se înfăptui: „Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat...” [8, p.258]; „Era să mor de frică” [12, p.13].  În ambianţa verbului a (se) face, ce desemnează simularea, este utilizat obligatoriu infinitivul: „Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ion...” [8, p.267]. În îmbinările cu verbe faziale, infinitivul anticipat de prepoziţiile în, prin nu este substituibil prin conjunctiv: „Aceste şocuri, care se înlănţuiau, sfârşiră prin a mă anestezia…” [11, p.186]; „Ca să poată domina într-o zi pe fata boierului, începea prin a se lăsa el dominat…” [10, p.54]. În asociere cu alte semiauxiliare, modul în cauză comută cu infinitivul şi, nu arareori, cu supinul, realizând variante posibile şi frecvente: „… biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieţii” [12, p.42] / Biserica nu izbutea a-i alunga amintirile; „Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem …” [11, p.31] / Asta e, părea a spune.  În componenţa sintagmelor predicative, alături de verbe la supin, verbele a fi şi a avea comportă caracter polifuncţional, cumulând valorile optativă, debitativă, potenţială, în funcţie de context: „Lăutarii …aveau de mers vreo două ceasuri…” [15, p.36] / Lăutarii aveau a merge. În asemenea enunţuri, supinul denotă o utilizare posibilă şi frecventă, pretându-se înlocuirii prin infinitiv, mai rar, prin conjunctiv, a cărui întrebuinţare este posibilă cu anumite restricţii: „… am mult de lucru … să fac ouă roşii, cozonaci, pască.”[14, p.198] / am mult lucru... de făcut ouă roşii; „Georgescu n-avea mare lucru să afle…” [10, p.127] /… n-avea de aflat / nu putea să afle. Transformările enunţurilor în cauză dezvăluie semnificaţia debitativă şi potenţială a verbului a avea. În îmbinările cu verbul a fi la condiţionaloptativ, conjunctivul este obligatoriu: „… de-ar fi să aibă glas, s-ar topi lumea de mila lor” [9, 12] / de-ar putea să aibă glas.  Cele relatate reliefează utilitatea unor procedee ale analizei transformaţionale la delimitarea diverselor anturaje în care este virtuală sau obligatorie utilizarea conjunctivului în corelaţie cu unele dintre modurile concurente.