Condiţia sau principiul dublei incriminări, ca unul obligator pentru extrădare, este expres menţionat în art.2 al Convenţiei Europene de extrădare din 13 decembrie 1957, care prevede că: „Vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate…”. Dacă, de regulă, acest principiu este numit al „dublei incriminări”, atunci la o lecturare atentă chiar a prevederii din Convenţie, vedem că ar fi vorba nu despre „dubla incriminare”, ci despre „dubla pedepsibilitate”. Actualmente, această prevedere cunoaşte o atenuare, existând discuţii pentru modificarea cadrului convenţional actual. În concepţia clasică a accepţiunii dată condiţiei dublei incriminări, se porneşte de la ideea că fapta care formează obiectul cererii de extrădare trebuie să fie prevăzută de legislaţia ambelor state, adică să fie incriminată atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului solicitat. Opinia dată însă nu este împărtăşită de toţi autorii, întrucât aceştia sunt de părere că prevederea faptei în ambele legislaţii este doar o condiţie care realizează principiul dublei incriminări în abstract şi condiţia dublei incriminări este îndeplinită numai atunci când fapta care formează obiectul cererii de extrădare este pedepsită conform ambelor legislaţii. Cu alte cuvinte, extrădarea poate avea loc când fapta incriminată este pedepsibilă in concreto atât după legea statului solicitant, cât şi după legea statului solicitat [ 1, p.123]. Privitor la înţelesul expresiei „pedepsibilă în concret” părerile iarăşi nu sunt suficient de clare; unii autori includ în această noţiune absenţa oricărei cauze care ar înlătura caracterul penal al faptei sau răspunderea penală, alţii – prescripţia, graţierea, amnistia etc. [1, p.123-124; 2, p.154]. Dacă ne referim la legislaţia Republicii Moldova, în art.45 din Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală nr.371-XVI din 01.12.2006 sunt prevăzute următoarele: „Extrădarea poate fi admisă, potrivit Codului de procedură penală art.544 alin.(3), numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea Republicii Moldova. Prin derogare de la dispoziţiile alin.(1), extrădarea poate fi acordată şi în cazul în care fapta nu este prevăzută de legislaţia Republicii Moldova, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-un tratat la care Republica Moldova este parte. Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă tratatul internaţional sau în lipsa acestuia, prin declaraţiile de reciprocitate nu se prevede altfel”. Această prevedere, susţinută şi de unii autori [3, p.403], de fapt este una ce corespunde zilei de astăzi, fiind acceptată extrădarea chiar şi în cazul când nu este prezentă dubla incriminare (prevederea este actuală şi pentru ţările Uniunii Europene). Prevederea din Legea nr.371/2006 este identică cu prevederea art.26 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a României, care este un stat membru al Uniunii Europene. Sunt autori [ 4, p.46] care consideră că condiţia dublei incriminări a constituit şi constituie un veritabil obstacol în calea unei cooperări internaţionale eficiente în materia extrădării, întrucât diferenţa dintre legislaţiile penale ale statelor, chiar şi în spaţiul european, face inoperabilă extrădarea, atunci când o faptă nu este prevăzută ca infracţiune atât de legea penală a statului solicitant, cât şi de legea penală a statului solicitat. Încă la începutul sec. XX, unii doctrinari exprimau critici cu privire la condiţia dublei incriminări, enunţându-se părerea că „va veni un timp fără îndoială când extrădarea va avea ca unic fundament represiunea faptei care constituie o infracţiune la legea ţării solicitante, fără a cerceta dacă este pedepsibilă şi în ţara solicitată, părere mai conformă cu realizarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală” [1, p.124-125 ]. Importanţa cerinţei dublei incriminări, în cadrul Uniunii Europene, a fost atenuată prin Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996, după care a urmat Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. În opinia noastră, condiţia dublei incriminări este expresia în materia extrădării a principiului legalităţii, ceea ce presupune că la baza ei stă concepţia potrivit căreia dacă fapta pentru care se solicită extrădarea nu este incriminată în statul solicitat, nu se poate acorda extrădarea persoanei solicitate, întrucât dacă aceasta ar fi săvârşit aceeaşi faptă în statul solicitat nu ar fi fost pedepsită, astfel încât acordarea extrădării fără îndeplinirea acestei condiţii ar contraveni principiului legalităţii. Această condiţie ar trebui să domine instituţia extrădării, deoarece legislaţiile penale aproape din toate statele incriminează infracţiunile considerate grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Mai mult decât atât, faptele considerate grave şi prevăzute în convenţiile internaţionale, în cazul în care acestea au fost semnate şi ratificate de state, dau temei pentru modificarea legilor naţionale, astfel încât şi acestea să le incrimineze. În afară de aceasta, aplicarea principiului respectiv nu este rigidă, în sensul că nu cere o identitate de calificare a faptei săvârşite şi cu atât mai puţin o identitate de denumire. Este posibil însă ca datorită particularităţilor specifice diferitelor state, o faptă incriminată într-un stat să nu fie incriminată în alte state, datorită imposibilităţii de a fi săvârşită acea faptă în aceste state.Apare întrebarea dacă în astfel de cazuri va fi sau nu respinsă cererea de extrădare. Institutul de Drept Internaţional în sesiunea de la Oxford a exprimat părerea că, „de regulă, trebuie să se prevadă ca faptele să fie pedepsite de legislaţia celor două ţări, exceptând cazurile când, datorită situaţiilor particulare sau condiţiilor geografice ale ţării de refugiu, circumstanţele de fapt care constituie infracţiunea nu se pot produce” [1, p.125]. Deci în aceste cazuri extrădarea poate fi acordată, fără a constitui o încălcare a principiului dublei incriminări. Cazurile în care pot apărea astfel de situaţii sunt cu totul excepţionale şi de regulă sunt prevăzute de state la încheierea acordurilor, mai cu seamă bilaterale. Mai mult decât atât, în practică, datorită libertăţii pe care statele o au, pot insera în cuprinsul tratatelor pe care le încheie dispoziţii prin care convin să renunţe la dubla incriminare, păstrând doar condiţia ca infracţiunea să fie prevăzută de legea statului solicitant.