Discursul gastronomic face parte, astăzi, dintr-o tipologie discursivă de restituire a textului vechi, în care lexicul conține multe arhaisme păstrate și după ce anumite cuvinte au ieșit din uzul comun curent, lexemele și sensurile învechite sau arhaice rămânând în competența lingvistică (pasivă) a vorbitorilor al căror limbaj cotidian este invadat de neologisme (cf. NEȚ, Mariana, 2017). Nevoia de restituire a acestui discurs provine, în opinia noastră, dinspre două surse principale: prima se referă la practica culinară (rețetele de bucătărie) ce se transmite, din generație în generație, cu o valabilitate, deci actualitate seculară. A doua mare sursă de interes pentru discursul științific sau de popularizare a textului de gastronomie este reprezentată de limba în care aceste lucrări au fost redactate . Para- și peritextualitatea discursului gastronomic reprezintă, fără doar și poate, o marcă distinctivă care trebuie avută în vedere atunci când analizăm aceste texte.

Today the gastronomic discourse is part of a discursive typology of transfer of the old text, whose lexicon contains many archaisms preserved even after certain words have fallen out of common usage. The obsolete or archaic lexemes and meanings remain part of the (passive) linguistic competence of speakers whose everyday language is invaded by neologisms (cf. NEȚ, Mariana, 2017). In our opinion, the need for transfer of this discourse stems from two main sources. The first refers to culinary practice (cooking recipes) that is transmitted from generation to generation, with a validity, and therefore secular topicality. The second major source of interest for the scientific discourse or popularisation of gastronomic texts is the language in which these works were written. The para- and peritextuality of gastronomic discourse is, without doubt, a distinguishing mark that must be taken into account when analysing these texts.