Evaluarea indiciilor histo-anatomici şi de productivitate s-a realizat la liniile noi de tomate: Lpplh-50 şi Lflp-47, martor soiul Elvira; Lpn-87 şi Lspn-83, martor soiul Peto 86, selectate în baza sreening-ului caracteristicilor biometrice din 30 de genotipuri noi. Prezintă interes structurile superficiale ale frunzelor cum ar fi perii tectori şi glandulari. Perii tectori sunt pluricelulari, alcătuiţi din 2-3 celule, uniserate, apexul ascuţit, iar baza înconjurată de 3-5 celule sferice cu dimensiunile relativ mai mari decât celulele epidermice şi uşor ridicate de-asupra epidermei. Cei glandulari constau dintr-o glandă uni - sau pluricelulară şi picioruş unicelular, relativ scurt, postat pe o celulă bazală sferică cu diametrul mai mare decât picioruşul şi ridicată de-asupra epidermei. La toate genotipurile analizate numărul perilor tectori lungi şi subţiri prevalează pe epiderma abaxială a frunzei. Comparativ, genotipurile Lpn-87, Lpplh-50 şi Lflp-47 dezvoltă o densitate mai mare a perilor, care sunt şi mai lungi faţă de martori şi alte genotipuri noi. Pubescenţa reprezintă un indice important în asigurarea funcţionării mecanismelor de rezistenţă a tomatelor în condiţiile de secetă, deoarece formează o barieră densă, care împiedică şi frânează evaporarea apei. Structuri specifice ale frunzei sunt perii glandulari cu glande uni-bi- şi pluricelulare, iar în rezultatul activităţii elaborează un conţinut brunificat de natură lipidică, identificat prin colorarea acestuia în culoare roşie la aplicarea reactivului Sudan III. La maturitate glandele exudează în exterior conţinutul formând un strat epicuticular lipidic la suprafaţa frunzelor, contribuind la diminuarea evaporării apei şi la protejarea plantelor de supraîncălzire. Astfel, acumulările lipidice sunt implicate şi joacă un rol major în determinarea rezistenţei plantelor la secetă, iar genotipurile Lflp-47, Lpplh-50 şiLpn-87, caracterizate cu număr sporit de peri glandulari, responsabili de prezenţa şi grosimea acumulărilor lipidice epicuticulare pot fi determinate ca genotipuri cu potenţial de adaptare la acţiunea factorilor stresogenila secetă. Frecvenţă mai mare a perilor glandulari pe epiderma superioară a frunzei la toate genotipurile denotă rolul protector, deoarece aceasta este expusă permanent acţiunii solare, contribuind astfel la protejarea celulelor vii ale mezofilului de supraîncălzire şi reducerea ratei de deshidratare în condiţii de secetă. Liniile noi analizate Lflp-47şi Lpplh-50, evidenţiate cu rezistenţă la secetă au provenit prin implicarea speciilor spontane L.peruvianum şi L.hirsutum, marcate prin acumulări epicuticulare lipidice pronunţate. Până în prezent încă nu este stabilit, care este controlul genetic în biosinteza lipidelor epicuticulare la formele segregabile şi continuă să se speculeze doar la nivelul ipotezelor, dar totuşi, rolul lor în determinarea rezistenţei plantelor în condiţii stresogene este univoc. În condiţiile stresogene şi fluctuaţia numărului de stomate pe epiderma adaxială este mai accentuată, decât pe cea abaxială, un mecanism important în reglarea toleranţei la secetă, demonstrat şi în alte experienţe. Mezofilul frunzei este de tip dorso - ventral, iar grosimea mezofilului palisadic variază în funcţie de genotip, cele mai mari dimensiuni fiind pentru Lpplh-50 şi Lflp-47. Deşi nu este un decalaj pronunţat al grosimii mezofilului spongios la aceste genotipuri faţă de martor, rata coraportului dintre mezofilul palisadic şi spongios înregistrează valori maxime la genotipul Lpplh-50 -0,91-0,92 şi Lflp-47- 0,86-0,89, faţă de martor cu 0,75-0,77. Dezvoltarea abundentă a saculelor oxalici şi distribuirea lor preponderent în ţesutul palisadic la genotipurile Lflp-47şi Lflp-50 reprezintă o reacţie adaptivă de apărare la condiţiile de secetă. Funcţia adaptiv-protectoare la frunzele liniilor Lflp-47 şi Lflp-50 este suplinită de structuri externe (perişorii tectori şi glandulari) şi interne (grosimea mezofilului palisadic şi spongios) şi coraportul dintre ele; densitatea saculelor oxalici şi modul de distribuire în mezofil. Aceste structuri funcţionează sinergic şi alcătuiesc un complex histo-anatomic compensator protector al aparatului foliar la acţiunea factorilor externi (deficit de umiditate, temperaturi sporite ale solului şi aerului pe parcursul perioadei estivale), constituind una din „strategiile de adaptare şi rezistenţă” a frunzelor de tomate la condiţiile mediului.