Transformările survenite la sfârșitul anilor 1980 au determinat destrămarea URSS și afi rmarea pe fundalul acesteia a noilor state independente. Declararea suveranității Republicii Moldova a însemnat însă și o polarizare a populației republicii pe principiul etnolingvistic (românolingvi/rusolingvi). Acest dezacord „interetnic” a fost abil folosit atât de forțele subversive din interiorul, cât și din exteriorul țării pentru a da curs dezintegrării teritoriale prin alimentarea separatismului în estul și sudul republicii. După 1991 evoluția Republicii Moldova a fost în mare parte determinată de năzuințele minorităților etnice. În acest sens, istoria post-sovietică a Republicii Moldova a înscris un șir de momente distincte: racordarea legislativă, foarte liberală de altfel, în scopul integrării tuturor grupurilor etnice la noul cadru statal; escaladarea războiului din stânga Nistrului a cărui fi nalitate a consolidat spiritul bellum al minorităților etnice; reanimarea „moldovenismului” în stil sovietic în scopul aplanării „confl ictului interetnic”; acordarea autonomiei teritoriale găgăuzilor și bulgarilor; adoptarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova, prin care puterea a încercat să-și impună autoritatea asupra „discursului identitar” care „ar fi asigurat” „pacea” și „înțelegerea interetnică”. Nu o dată pretextul „acordului interetnic” a reorientat Republica Moldova de la modelul de dezvoltare al Uniunii Europene la cel al Federației Ruse. Începând cu 2007, aspirațiile de integrare în UE au fost susținute de o bună parte a populației. De exemplu, pentru UE se pronunțau 84,4% din moldoveni/români 66,8% din minoritățile naționale. Ulterior însă, pe măsura implicării Alianței cu etichetă proeuropeană în scheme de corupție, fraudă și abuz de putere năzuințele proeuropene au pierdut din intensitate în rândul majorității și mai ales în cel al minorităților etnice prioritățile înclinând spre Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan. Mai mult ca atât, în perioada lansării Parteneriatului Estic de către UE și derulării Summitului de la Vilnius (toamna 2013), „factorul etnic” s-a „activizat” considerabil. Găgăuzii tot mai des amenințau cu propria autodeterminare în cazul aderării Moldovei la UE, iar vicepremierul Federației Ruse, în vizitele sale întreprinse la Chișinău și Tiraspol, avertiza că devenirea Moldovei membru asociat al UE va determina „desprinderea” regiunii transnistrene. În ajunul desfășurării Summitului, Adunarea Populară a UTAG a luat decizia de a desfășura două referendumuri: cu caracter consultativ și legislativ. Decizia a fost susținută și de Taraclia. Drept urmare, în urma derulării referendumurilor pe 2 februarie 2014, 98,9% dintre locuitorii autonomiei susțineau independența dacă Moldova urma să-și piardă suveranitatea, iar 98,47% din ei își doreau aderarea la Uniunea Vamală Euroasiatică. Deși derularea și rezultatele referendumurilor au fost declarate ilegale de CC și autoritățile de la Chișinău, este cert că acestea au fost instrumentalizate abil în scopul destabilizării și mai mult a situației în regiune în contextul evenimentelor din Ucraina. După semnarea acordului de asociere, „factorul etnic” din țară pare-se că și-a pierdut din intensitate. 90% din populație, indiferent de criteriul etnic, se pronunță întâi de toate împotriva sărăciei și corupției, jaful secolului făcând practic din Republica Moldova un stat eșuat. Protestele antiguvernamentale au unit toate segmentele etnice ale populației, determinând forjarea unei conștiințe civice specifi ce Republicii Moldova.