La o anumită etapă a evoluţiei sale, omul, datorită nivelului înalt al intelectului, fiind totodată părte indispensabilă a lumii animale, dar şi fiinţă socială, 7000-12000 de ani în urmă a început domicilierea şi domesticirea unor reprezentanţi ai clasei mamiferelor. Dezvoltarea economică a societăţii umane a stimulat dezvoltarea medicinei şi fiziologiei experimentale. Efectuarea experienţelor, în mai multe domenii ale fiziologiei, a fost şi rămâne de neconceput fără utilizarea animalelor vertebrate superioare, structura organelor interne şi funcţiile fiziologice ale cărora sunt asemănătoare cu cele umane. Fondarea endocrinologiei, iar ulterior și a neuroendocrinologiei, a determinat implementarea metodelor noi de cercetare şi a animalelor deosebite, ale căror caracteristici morfofiziologice corespundeau anumitor cerinţe stricte pentru realizarea experienţelor, ceea ce a garantat analiza şi interpretarea corectă a rezultatelor obţinute. Aceasta a lărgit componenţa speciilor animalelor utilizate în cercetările ştiinţifice, determinând apariţia tipului absolut nou printre animalele domestice – şobolanilor albi, care pentru prima dată au fost selectaţi, special, pentru utilizare în cercetări ştiinţifice. Trebuie de menţionat că evoluţia şobolanilor a fost strâns legată cu dezvoltarea societăţii umane. Interacţiunea ecologică între şobolani şi oameni, care a influenţat, în mare măsură, evoluţia specifică a animalelor s-a produs datorită particularităţii de migraţiune a acestora. Tipul caracteristic de om modern (Homo sapiens sapiens) s-a format aproximativ cu 40000-60000 de ani în urmă în regiunea Africii de Est şi de acolo a început migrarea spre alte continente. De menţionat că migraţiunile oamenilor şi ale şobolanilor s-au intersectat. Staţiunile paleolitice şi neolitice umane, cu mai multe grămezi de resturi de bucătărie, au asigurat baza trofică suplimentară, dar, totodată, şi adăpost de prădători. Şobolanii, prezentând mai multe particularităţi biologice asemănătoare omului, au invadat nişa ecologică umană datorită gradului minimal de concurenţă biologică dintre specii, la această etapa de evoluţie. În asemenea situaţie, una dintre modalităţile de interacţiune dintre specii, a devenit comensualismul – simbioza trofică prezentând posibilitatea de a obţine surse suplimentare de alimentaţie şi protecţie indirectă de la prădătorii mai periculoşi şi mai abili ca omul. Formarea şi dezvoltarea agriculturii în epoca neoliticului a stimulat apariţia relaţiei noi, specifice, dintre om şi unele animale, numită de sinantropie. Folosind ca bază comensualismul, şobolanii au devenit sinantropi, utilizând la maxim excesul de surse nutritive, precum şi avantajele modului sedentar de viaţă al omului. Există supoziţia că animalele sinantrope au apărut acum 6-10 mii de ani. Prin urmare, popularea Europei în ultimul mileniu până la era noastră de către şobolani a fost săvârşită de animale sinantrope care au demonstrat combinarea unică a caracteristicilor biologice manifestate în condiţii specifice. În opinia noastră, mecanismele trecerii şobolanilor la modul de viaţă sinantrop sunt bazate, întâi de toate, pe predispoziţia populaţiilor concrete la comensualism şi similitudinea necesităţilor biologice la specia dependentă – şobolan, şi la cea determinantă – omul. Sinantropia la şobolani a condiţionat răspândirea rapidă, dependentă doar de condiţiile ambientale prezentate de om. Dintre numeroasele schimbări sociale importante, crearea oraşelor şi, ulterior, revoluţia industrială în Europa, la hotarul secolelor XVIII-XIX, cel mai mult au stimulat creşterea rapidă a oraşelor mari, în care s-au creat condiţii ambientale cu factori naturali destul de modificaţi sau substituiţi de cei antropogeni, ceea ce a contribuit la transformarea şobolanilor din specie sinantropă în specie sinurbanistă. Mediul urban a fost şi rămâne foarte dificil pentru supravieţuirea majorităţii animalelor, întrucât are o varietate a habitatului foarte complexă, cu caracter mozaicist de repartizare, incomparabil cu cel natural. Aceasta pune în dificultate realizarea problemei de acomodare comportamentală în mediul complex. Mediul ambiental urban prezintă un dinamism cu caracter neprognozat extrem de pronunţat. Micşorarea inevitabilă a distanţei de contact cu omul prezintă pericol pentru existenţa animalelor. La etapa iniţială de interacţiune dintre om şi şobolan, relaţiile acestora au fost caracterizate ca o concurenţă „nestrictă”. Dar, deja de mult timp, este destul de dificil a ne imagina prejudiciile materiale şi cele de sănătate cauzate de şobolani – specie prolifică, viabilă şi „inteligentă”. Declanşarea măsurilor de nimicire a şobolanilor a început odată cu conştientizarea şi aprecierea daunelor pricinuite de către aceştia. Aplicarea procedeelor multiple de nimicire a şobolanilor de către om a determinat supravieţuirea şi reproducerea doar a celor cu capacităţi comportamentale excepţionale. Pornind de la faptul că şobolanii reprezintă animalele sociale, trebuie de luat în consideraţie faptul că indivizii de şobolani din populaţiile urbane se acomodează nu doar la mediul ambiental, ci şi la sistemul de relaţii în populaţie care determină modificări suficiente pentru supravieţuire. Astfel, datorită întâi de toate sinantropiei, apoi sinurbanismului, şobolanii, căpătând combinaţii unice ale caracteristicilor biologice, manifestate în condiţii respective, au obţinut un complex vast de particularităţi fiziologice, ecologice şi comportamentale, care în ansamblu au contribuit la formarea plasticităţii ecologice extrem de accentuate, necesară acomodării în zoocenozele antropizate. Surprinzător, dar domesticirea şobolanilor a fost condiţionată, pe de o parte, de deşteptarea atidudinii umane faţă de animale, iar pe de altă parte, cât de paradoxal ar părea, de distracţia sângeroasă a omului. În Marea Britanie, în sec. XVIII-XIX, a existat o modalitate nouă de nimicire a şobolanilor – hăituirea acestora de către câinii de luptă şi de vânătoare. Prinderea în proporţii mari, dar şi reproducerea şobolanilor pentru această distracţie sălbatică, a evidenţiat existenţa animalelor nu doar de diferite nuanţe naturale de coloraţie a blănii, numită agouti, ci şi de coloraţii aberante, dintre care cele mai rare (frecvenţa apariţiei albinismului variază în limitele 1:20000 - 1:70000) au fost la şobolanii albinoşi, care de la bun început prezentau doar interes estetic, n-au fost nimiciţi, ulterior domesticiţi şi utilizaţi pentru selecţia mai multor linii de şobolani albi. Albinismul prezintă o mutaţie tipică cu efect pleiotrop, care determină nu doar modificarea colorării tegumentelor şi a irisului, ci şi activitatea locomotoră redusă, deteriorarea vederii, precum şi reducerea reactivităţii la acţiunea factorilor stresanţi, proprii proceselor de domesticire. Toate caracterele, în ansamblu, contribuie la micşorarea reflexului de libertate, ceea ce indică asupra limitării stresului excesiv la etapele iniţiale de domesticire. Despre atenuarea distresului la albinoși mărturiseşte păstrarea capacităţii de reproducere. Stresul excesiv asigură un efect puternic inhibitor asupra etapelor de bază ale proceselor reproductive. Luând în consideraţie frecvenţa foarte mică de apariţie a albinoşilor în natură, trebuie de menţionat că reproducerea acestora în populaţii artificiale foarte mici a devenit posibilă doar în cazul când stresarea animalelor, aflate în condiţii de contact inevitabil cu omul în spaţiu limitat, nu a afectat suficient sistemul reproductiv şi prosesul de reproducere. Prin urmare, consecinţele fizologice ale activării funcţiilor hormonale la şobolani ca reacţie la un complex de acţiuni nefavorabile la domesticire depind de stadiul ontogenezei şi constă în modificarea moderată a sistemelor neuromediatoare şi neuroendocrine. Prin urmare, putem concluziona că apariţia şobolanului alb (Rattus norvegicus var. alba), care deja de peste 150 de ani se utilizează în mai multe experienţe fiziologice, a fost determinată de diminuarea reactivităţii sistemelor neurohormonale care realizează reacţia de stres, asigurând acomodarea organismului pentru existenţă în condiţii ecologice noi, contribuind la dezvoltarea ontogenetică normală şi la supravieţuirea animalelor. Astfel, şobolanii albi prezintă obiectul a două experienţe grandioase: prima – cu durată de câteva milioane de ani, efectuată de către natură care prin intermediul selecţiei naturale a realizat transformarea şobolanilor din ecosisteme naturale în comensuali, iar apoi în animale sinantrope şi sinurbane cu acomodări specifice pentru existență în zoocenozele antropizate; a doua experienţă a fost realizată de către om în termen foarte scurt (cca 50 de ani), în baza evoluţiei naturale, ca rezultat obţinându-se un tip nou de animal domestic – animal de laborator.