Dilema securităţii energetice ce marchează începutul de secol XXI la nivel global (şi aici ne referim la întregul spectru, respectiv cel al provocărilor conexe tendinţei epuizării resurselor convenţionale, necesităţii diversificării resurselor, a securităţii producţiei, transportului şi cererii, a eficientizării consumului de energie, a transparenţei şi concurenţei veritabile pe piaţa energetică, a echilibrului ecologic şi, nu în ultimul rând, a crizei ruso-ucrainene, ne reamintește de faptul că problema energiei actualmente devine o prioritate absolută) [1]. Aceasta concentrează elemente ce prefigurează schimbări fundamentale în geopolitica şi principiile legale care guvernează această problematică, pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte. Dacă în secolul XX, cu precădere în prima sa jumătate, securitatea energetică era privită înainte de toate ca o componentă a securităţii militare (de apărare) şi economice, criza petrolieră din anii ’70 a propulsat problematica energetică pe un loc primordial în agenda construcţiilor politice la nivel global, devenind un comandament de securitate „per se”, un factor esenţial în asigurarea securiţătii existenţiale a societăţii. Securitatea energetică, ca şi concept ce trebuie implementat diferit pentru fiecare stat, economie, regiune şi piaţă în parte, a devenit deja centrul gravitaţional pentru toate celelalte componente ale securităţii (politică, economică, socială, militară, ecologică, alimentară etc.) [6]. Centrul de greutate al disputelor și competițiilor pentru întâietate s-a mutat dinspre sfera militară spre cea economică și se derulează pe spații geopolitice, iar remodelările mediului de securitate local, regional și global depind în mare măsură de resursele energetice. Pentru a explica conceptul de securitate energetică, unul dintre cele mai bune puncte de plecare ar putea fi studiile lui D.Yergin. Yergin arată că, pentru a-şi asigura securitatea energetică, statele trebuie să respecte patru principii fundamentale: diversificarea surselor de aprovizionare; menţinerea unei marje de siguranţă – însemnând capacităţi de producţie suplimentare şi rezerve care pot fi accesate în situaţii de urgenţă; interconectarea reţelelor energetice – autarhia nefiind o soluţie viabilă şi, nu în ultimul rând, necesitatea informaţiei de calitate despre modul de funcţionare a pieţelor de energie, care să prevină apariţia panicii în situaţii de criză [6]. Prima „lansare politică” a noţiunii de securitate energetică îi aparţine fostului premier britanic, Sir Winston Churchill [4]. Conceptul de securitate energetică, introdus de Churchill în ajunul primului război mondial, se referea iniţial doar la aprovizionarea cu petrol. În prezent, acesta a fost extins la toate tipurile de resurse şi ansamblul sistemului energetic global. De asemenea, dacă iniţial independenţa energetică era o preocupare la nivelul fiecărui stat naţional, conceptul de securitate energetică a căpătat în timp valenţe globale, recunoscându-se interdependenţa tot mai mare a sistemelor energetice. Responsabilitatea protejării sistemului energetic nu mai poate fi lăsată exclusiv în seama statelor sau doar a mediului privat. Este nevoie de conlucrarea dintre acestea pentru a asigura stabilitatea sistemului, în beneficiul tuturor participanţilor pe piaţa energiei. Există, evident, un preţ al securităţii energetice care se reflectă atât în preţul resurselor, dar şi în cheltuielile pentru apărare şi ordine publică. Şi aceste costuri trebuie împărţite între sectorul public şi cel privat. Funcţionarea eficientă a pieţelor de energie reprezintă în sine un factor de securitate energetică. Este nevoie de pieţe libere, lichide, stabile şi flexibile, capabile să absoarbă rapid şocurile excesului de cerere sau ale deficitului de ofertă, în condiţii mai bune decât ar face-o un sistem închis şi controlat. Problematica conceptualizării securităţii energetice a început să preocupe mediile politice şi teoreticienii relaţiilor internaţionale încă din anii ’90. Aşa-numita „Şcoala de la Copenhaga”, reprezentată de Barry Buzan, a reprezentat primul curent teoretic din sfera problemelor de securitate, care a extins conceptul de securitate de la aspectele de ordin militar către cele de natură economică, socială, culturală, ecologică şi energetică. Pentru autorii americani cu preocupări în domeniul securităţii, problematica securităţii energetice a fost de multe ori legată de asigurarea „securităţii maritime” a rutelor de transport al resurselor energetice şi, în general, a securităţii infrastructurii de transport. Alţi autori definesc securitatea energetică, referindu-se la „asigurarea unor resurse sustenabile şi sigure, la preţuri rezonabile” sau la o „condiţie în care o naţiune şi toţi sau majoritatea cetăţenilor şi întreprinderilor sale au acces la resurse energetice suficiente la preţuri rezonabile pentru viitorul previzibil, fără riscul serios al unor întreruperi majore”[4]. „Securitatea energetică” este un termen folosit destul de des în ultimul deceniu. Cu toate acestea, este important să realizăm multiplele sensuri ce se află în spatele conceptului, accepțiuni ale diferitor analiști. „Securitatea energetică” poate fi folosită pentru a acoperi fațetele politice și economice ale unei societăți în timp ce încearcă să ofere surse sigure și necostisitoare populației. Securitatea energetică este un concept cu o popularitate în creștere: oamenii din mediul politic, antreprenorial și universitar pretind să-l urmărească atunci când propun sau implementează schimbări în domeniul energetic [3]. Totuși, aceasta este o problematică evazivă din moment ce nu este de cele mai multe ori clar sensul exact al securității energetice, mai ales atunci când este analizată din perspectivă economică. Sensul cel mai vast al securității energetice se referă la disponibilitatea aprovizionării cu energie suficientă la prețuri accesibile, concentrându-ne astfel pe partea de ofertă din domeniul energetic. Este clar că acest lucru este un concept evaziv, deoarece câteva părți ale definiției sunt destul de neclare: dacă această disponibilitate ar trebui să fie continuă, dacă suficiența ia în considerare eterogenitatea surselor de energie și, mai presus de toate, cum poate fi definită accesibilitatea din punct de vedere al costurilor implicate [2]. Definițiile clasice ale securității energetice includ disponibilitatea, fiabilitatea și accesibilitatea din punct de vedere al prețului. În mod clar, o înțelegere contemporană a securității energetice ar trebui să includă aceste trei dimensiuni, dar, date fiind condițiile actuale, o a patra ar trebui introdusă – sustenabilitatea mediului. O componentă a rapoartelor din literatura de specialitate discută pe tema disponibilității, estimând în mare parte rezervele și resursele, relația dintre prețurile resurselor naturale și rezervele economice viabile, și dezvoltarea de tehnologii necesare recuperării esențiale din domeniul petrolului fac parte de asemenea din această categorie. Accesibilitatea/Fiabilitatea ține de problemele tehnice ale extracției resurselor, cuprinzând totodată aspectele geopolitice și geostrategice privind accesul la resurse, cum ar fi proprietatea, piețele, oligopolurile și drepturile de proprietate. Sursele de distribuție de import/domestice sunt parte a problematicii accesibilității, cum ar fi dezvoltarea tehnologică dintr-o țară și dezvoltarea resurselor umane pentru problematica energiei. Accesibilitatea mediului conectează problemele securității energetice cu un concept mai larg, cel al sustenabilității. Diferite tipuri de combustibili interferează cu concepte legate de sustenabilitate în mod diferit. Accesibilitatea din punct de vedere al prețului, ultimul aspect de menționat, este legată de riscul de preț al resurselor, precum și de costurile de explorare a surselor alternative. Pentru că prețul este un element atât de critic, jucătorii încearcă în permanență să-l manipuleze. Marii importatori, precum SUA și Europa, ale căror economii sunt construite pe petrolul ieftin, fac tot ce le stă în puteri pentru a menține prețurile la un nivel scăzut [5, p.292]. Politica de securitate energetică reprezintă cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor din acest punct de vedere. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină. Politica de securitate energetică se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile în domeniu. În ultimă instanţă, politica de securitate energetică caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate cele mai importante. Politica de securitate energetică trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor sociale. Aceasta rezidă în faptul că procesul de construire a securităţii are drept finalitate deziderate care privesc securitatea naţională în general, independenţa energetică, evitarea presiunilor de ordin politic din partea unor actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării cetăţenilor etc. Politica de securitate energetică cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic, modalităţile de prospectare şi exploatare geologică, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice proprii pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului. Politica de securitate energetică se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic, informaţional, ştiinţific, ecologic, social etc. Politica de securitate energetică este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Aceasta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, nonguvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea energetică comună. Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate energetică coerentă şi detaliată rezultă, în principal, din unele motive cum ar fi: să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate riscurile şi ameninţările din domeniu într-o manieră coerentă; să crească eficienţa sectorului de securitate energetică prin optimizarea contribuţiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu; să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional. Asigurarea securităţii energetice reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului. Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate energetică. Pentru elaborarea unei politici de securitate energetică sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional. Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care afectează noua ordine instituită în mediul/spaţiul/zona de interes. Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice) impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, întrucât fiecare nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate în plan regional. În noul context, statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a vecinilor. În noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări de criză energetică, care poate fi generatoare de insecuritate. Ele sunt interesate să se integreze cât mai rapid în structurile socioeconomice viabile şi să coopereze într-un cadru propice atât din punct de vedere economic şi politic, cât şi al satisfacerii nevoilor de securitate energetică.