n ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile faptelor juridice licite, în analiza care urmează ne vom referi atât la soluţiile prevăzute de dreptul conflictual al R.Moldova, cât şi la cele oferite de dreptul Uniunii Europene prin Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II). Din categoria faptelor juridice cunoscute dreptului R.Moldova, menţionăm gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză. Raporturile de obligaţii iau naştere pe temeiul acestor fapte juridice, adică ele sunt izvorâte din obligaţii. Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, gerant, intervine din propria iniţiativă, în interesul unei alte persoane, gerat. Prin fapta sa, voluntară şi oportună, gerantul săvârşeşte fapte materiale şi acte juridice. Din perspectiva dreptului conflictual al R.Moldova, gestiunea de afaceri este reglementată de art.1614 alin.(1) din Codul civil, care stabileşte că gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde gerantul îndeplineşte actele de gestiune. Astfel, conform acestei prevederi, gestiunea de afaceri este cârmuită de legea locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercită această activitate (lex loci). În practica soluţionării conflictelor de legi în această materie, pot apărea dificultăţi în determinarea acestui loc, în situaţia când faptele care formează obiectul gestiunii intervin în mai multe ţări sau în cazul în care faptele sunt săvârşite într-o ţară, iar rezultatul gestiunii se produce în altă ţară. În aceste condiţii, soluţia potrivită este aplicarea legii locului unde se localizează interesele gerate, adică legea locului gestiunii, deoarece sunt mai caracteristice obligaţiile geratului decât cele ale gerantului. În doctrină, referitor la legea aplicabilă gestiunii de afaceri, au fost propuse mai multe soluţii, dintre care menţionăm următoarele: aplicarea legii naţionale sau legii domiciliului comune părţilor sau legea debitorului; aplicarea legii situaţiei bunului; aplicarea legii unde se execută, dacă gestiunea se referă la bunuri sau patrimoniu şi constă într-o muncă prestată ori cheltuieli făcute în interesul geratului; aplicarea legii ţării unde părţile îşi au domiciliul sau reşedinţa. Totuşi, soluţia consacrată în această materie, este legea locului gestiunii [1, p.456]. Potrivit art.11 alin.(1) din Regulamentul Roma II, obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri şi se referă la un raport existent între părţi, rezultat dintr-un contract sau o faptă ilicită, va fi cârmuită de legea care reglementează raportul în cauză. În cazul când legea aplicabilă nu poate fi stabilită, se va aplica legea ţării în care părţile îşi au reşedinţa obişnuită la momentul producerii actului sau faptului generator de prejudicii sau legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri. Dacă reiese că obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară, se va aplica legea acelei ţări. Legea aplicabilă gestiunii de afaceri se referă la următoarele aspecte: condiţiile gestiunii de afaceri; efectele gestiunii de afaceri; regimul obligaţiilor născute din gestiunea de afaceri; prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul patrimoniului altei persoane, fără să existe un temei juridic. În limita pierderii patrimoniale suferite de cel păgubit, persoana care s-a îmbogăţit este obligată la restituire. Pe planul dreptului conflictual al R.Moldova, îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art.1614 alin.(2) din Codul civil, potrivit căruia obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză sunt supuse legii locului unde s-au produs. Pentru îmbogăţirea fără justă cauză, când aceasta ridică probleme conflictuale (îmbogăţirea şi sărăcirea nu se află în aceeaşi ţară), legea aplicabilă este cea a locului îmbogăţirii. Aplicarea acestei legi se justifică pe următoarele argumente: a) fundamentul acţiunii în restituire este îmbogăţirea, restituirea făcându-se din cauza îmbogăţirii şi în limitele acesteia; b) îmbogăţirea este un fapt pozitiv, deci mai uşor de localizat într-o anumită ţară, decât sărăcirea, element negativ, mai dificil de probat şi de localizat. Conform art.10 alin.(1) din Regulamentul Roma II, obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză, inclusiv plata nedatorată, şi se referă la un raport existent între părţi rezultat dintr-un contract sau o faptă ilicită, va fi guvernată de legea care reglementează raportul vizat. În cazul când legea aplicabilă nu poate fi stabilită, iar părţile îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară, în momentul producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză, se aplică legea respectivei ţări. Dacă legea aplicabilă nu poate fi totuşi stabilită, se va aplica legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză. Uneori, din toate circumstanţele referitoare la caz poate să reiasă clar că obligaţia necontractuală rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară. În această situaţie, se va aplica legea acelei ţări. Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză include mai multe aspecte. Acestea prvesc, în principal, următoarele: condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire; efectele îmbogăţirii; executarea, transmiterea şi stingerea obligaţiei de restituire; prescripţia dreptului la acţiunea în restituire. Regulamentul Roma II, alături de gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, reglementează şi culpa in contrahendo. În sensul Regulamentului, culpa in contrahendo reprezintă o noţiune autonomă, care include nerespectarea obligaţiei de informare şi întreruperea negocierilor contractuale. Obligaţiile necontractuale care decurg din din înţelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau nu, vor fi reglementate, conform art.12 alin.(1) din Regulament, de legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă, dacă acesta ar fi fost încheiat. În situaţia în care legea aplicabilă nu poate fi stabilită, prin textul art.12 alin.(2) din Regulament se prevede aplicarea uneia din următoarele legi: a) legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt; b) în cazul în care părţile îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentul producerii faptului cauzator de prejudicii, se aplică legea respectivei ţări; c) în cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că obligaţia necontractuală rezultată din înţelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea prevăzută în situaţiile anterioare, se aplică legea acelei ţări. Dispoziţiile normei speciale privind culpa in contrahendo se referă numai la obligaţiile ce au legătură directă cu înţelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract. Astfel, dacă o persoană este vătămată corporal în timpul negocierii contractuale, se va aplica regula generală sau alte prevederi relevante. Prin prisma asigurării unui echilibru între părţi, prevederile Regulamentului conţin şi unele norme de aplicare imediată. Potrivit art.17, în evaluarea comportamentului unei persoane a cărei răspundere este invocată, se ţine seama, în fapt şi în mod corespunzător, de normele de siguranţă şi comportament în vigoare în locul şi în momentul producerii faptului care angajează răspunderea persoanei respective. În privinţa materiilor care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene, se va aplica legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi, dacă nu există alte prevederi prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.