Problema copilului instituționalizat și a efectelor acestei măsuri asupra creșterii şi dezvoltării lui constituie o preocupare permanentă a specialiștilor pe plan internațional și național. De la începutul reformării sistemului rezidențial de protecție a copilului din Republica Moldova, numărul micuților plasați în instituții s-a diminuat de la 11500 în anul 2007, la 3326 în 2014. Includerea copilului în cadrul unei instituţii îl poate priva pe acesta de satisfacerea unor trebuințe primare (de îngrijire, securitate afectivă) și psihosociale (de apartenență, identificare, comunicare). Consecințele se vor manifesta pe plan biologic, motric şi psihic, şi vor fi cu atât mai severe, cu cât vârsta la care are loc separarea copilului de familie este mai mică. Scopul studiului a constat în identificarea și analiza influenței diferitor aspecte ale aflării copiilor în mediul rezidențial asupra dezvoltării lor psihosociale. Pentru realizarea scopului propus a fost ales demersul calitativ. Metodele şi tehnicile de cercetare aplicate au inclus: interviul individual aprofundat – au fost realizate cinci interviuri cu specialiștii din cadrul Gimnaziului internat din or. Leova și patru cu copii din aceeaşi instituţie; studiu de caz – au fost realizate două studii de caz care au creat posibilitatea de a cunoaşte în profunzime situaţia copiilor instituționalizați; tehnica desenului a fost aplicată pentru copiii de vârstă mică (7-9 ani) în scopul cunoaşterii problemelor cu care se confruntă ei. Copiii instituţionalizaţi sunt o categorie de copii în circumstanţe deosebit de dificile. Prin aceasta se înţelege că majoritatea dintre ei au de făcut faţă unui triplu dezavantaj: experienţa care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a creşte în propria familie, experienţa traumatizantă în toate variantele sale; dezavantajul de a fi îngrijiţi într-un mediu instituţional, care adesea eşuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale şi psihologice de bază și îi pune în faţa unor experienţe în care li se încalcă drepturile; se confruntă cu nesiguranţa viitorului lor [1, p.34]. Motivele invocate de specialişti şi copii drept cauză a instituţionalizării ţin de disfuncţiile familiale, care pot lua diferite forme; abuzurile la care este supus copilul; sarcina nedorită a mamei; neasumarea răspunderii de a creşte un copil etc. – ,,......motivele sunt din cele mai diverse. De la sărăcie, iresponsabilitate a mamelor tinere, lipsa suportului de orice fel şi până la decăderea din drepturile părintești sau deces al părinților” (E_C._45 ani). Consecinţele plasării unui copil în cadrul gimnaziului internat menţionate de cele mai multe ori sunt următoarele: „întârzieri în dezvoltarea fizică și psihică, copiii nu au dezvoltate deprinderile de viaţă, absolvenţii şcolilor internat de multe ori nu sunt capabili să se integreze în societate; devenind adulţi, unii dintre ei nu pot să întemeieze o familie din cauza dificultăţii de a manifesta ataşament, responsabilitate, dragoste ” (V_A._52 ani). Părerile specialiștilor cu privire la efectele instituționalizării asupra copiilor sunt diverse. Ei încearcă să susțină că „mediul rezidențial este o formă bună de protecție a copiilor aflați în situație de risc și că depun o muncă enormă pentru ca să contribuie la o creștere și dezvoltare armonioasă a copiilor, dar aceștia nu neagă că totuși mediul rezidențial nu e tocmai un mediu favorabil pentru o creștere și educare adecvată a unui copil” (E_C._45 ani). Cu ochii copiilor internatul este privit cu totul altfel, unii copii văd anumite beneficii că se află într-un internat, susținând că „se simt bine, că sunt bucuroși că au ce mânca, unde dormi și cu ce se juca”. (B_C._7 ani). Alții, dimpotrivă, nu se simt bine în instituția rezidențială și nu se simt la egal cu toți copiii, afirmând „că viața de la internat şi cea din familie este diferită, că aici nu au atâtea posibilităţi, că este greu să trăieşti cu cineva în cameră, dar că trebuie să se mulțumească cu ce au” (G_A._12 ani). Separarea de familie și instituționalizarea produce o traumă profundă, cu consecinţe grave pentru dezvoltarea şi sănătatea copilului. Pornind de la multitudinea factorilor ce condiţionează instituţionalizarea, prevenirea acestui fenomen ar fi eficientă prin intervenţia activă asupra cauzelor instituţionalizării: la nivelul familiei – prin măsuri de protecţie socială a familiei, asistenţă medicală şi psihopedagogică a copiilor şi a părinţilor aflaţi în dificultate, prin suport financiar, juridic, social; la nivelul şcolii – prin elaborarea unor programe eficiente de dezvoltare, educaţie şi recuperare a copiilor aflaţi în situaţie de risc;la nivelul comunităţii – prin implicarea autorităţilor locale în majorarea numărului de servicii alternative de îngrijire, educaţie şi recuperare a copiilor aflaţi în situaţie de risc, prin schimbarea atitudinii şi mentalităţii societăţii în raport cu acești copii, prin facilitarea accesului la serviciile alternative de îngrijire şi educaţie; la nivel naţional – prin restructurarea modelului actual de instituţionalizare, prin elaborarea unor programe pentru formarea şi dezvoltarea profesională a personalului implicat în educarea, recuperarea şi integrarea copiilor aflaţi în situaţie de risc, prin crearea alternativelor la instituţionalizare, îndeosebi în localităţile rurale.