Este evident că, în sec. XXI, decizia de a accepta sau a refuza să trăim într-un mediu plurilingv în care convieţuiesc, mai mult sau mai puţin reuşit, numeroase comunităţi şi naţiuni variate, deseori diametral opuse sub aspect politic, social, cultural, religios etc., nu ne mai aparţine. În acest context, în procesul iminent de comunicare interlinguală, adesea pot surveni situaţii în care o intenţie comunicativă voit neutră sau una cu tentă absolut pozitivă, în virtutea conţinutului implicit al anumitor formule verbale specifice, incorect utilizate sau percepute de către interlocutori, este pasibilă de a genera neînţelegeri stânjenitoare sau chiar unele conflicte. În atare condiţii, obiectivul major al studiului de faţă este de a investiga aspectul pragmalingvistic al comunicării interlinguale, la nivel de cuvânt/frază/interdiscurs – mijloace lingvistice cu substrat sociocultural, care constituie componentele decisive în acest tip de comunicare şi favorizează procesul de interpretare şi evaluare a impactului diferenţelor de natură socioculturală exprimate în şi prin limbă. Or, e cert că anume constrângerile de acest ordin, inerente habitatului şi spiritualităţii unei naţiuni, în special, pot declanţa confuzii care afectează intercomprehensiunea în procesul de comunicare interlinguală. În acest sens, într-un nou mileniu declarat al politicii globale şi confirmat ca fiind prin excelenţă cel al comunicării interetnice, interculturalitatea este deja acceptată ca o stare de facto. Schimburile verbale interculturale tind aşadar să devină, în ultimul timp, adevărate provocări, iar diferenţele culturale pronunţate şi stereotipurile verbale şi comportamentale adânc înrădăcinate ne fac tot mai mult să conştientizăm că o comunicare interlinguală eficientă se adevereşte a fi cu mult mai complexă decât ne-am putea imagina. Astfel, diverşi experţi în problema interculturalităţii în comunicare consideră că discordiile şi confuziile provocate de ambiguităţile lingvistice şi culturale manifestate mai ales în plan verbal pot fi evitate, dacă nu se insistă pe stereotipuri preconcepute, căci semnificaţia anumitor cuvinte şi expresii (mai ales ale aşa-zişilor „amici falşi”) poate să coincidă, dar poate să fie şi diferită în cazul unor contexte culturale diferite. Drept exemplu poate servi aici substantivul compromis, un internaţionalism în aparenţă nevinovat, care acuză însă o semnificaţie diferit percepută de către britanici şi de către ruşi: în timp ce pentru primii substantivul dat are o conotaţie pozitivă, pentru ruşi acest cuvânt nu înseamnă altceva decât ,,înfrângere”, chiar ,,capitulare”, comportând o conotaţie negativă, care e determinată, probabil, de un context sociocultural specific, de setul de valori al acestei din urmă naţiuni, fapt ce trebuie neapărat luat în considerare, atunci când e cazul ca acesta să fie utilizat în comunicarea interculturală dintre reprezentanţii celor două naţiuni, dar şi ai altor popoare (or, pentru francezi, de exemplu, compromis semnifică fie „angajament reciproc”, fie „soluţie intermediară între două extreme”). Conform cercetătorilor K.Vogel şi S.Cormeraie, eşecul comunicativ intercultural este adesea provocat de decriptarea incorectă a diferenţelor culturale exteriorizate în plan lingvistic, altfel spus de barierele comunicative ce apar atunci când interlocutorii înţeleg greşit sensul intenţionat al unui mesaj transpus în/şi dintr-o altă limbă. Sunt de remarcat aici riscurile legate de aşa-zisa interlimbă, care constituie un „cod aparte, ce implică interacţiunea a două sisteme lingvistice diferite: limba sursă (LS) şi limba ţintă (LŢ)” [1, p.45] şi care rezultă „atât din transferuri pozitive, cât şi din interferenţe [adică din transferuri negative] între LS şi LŢ...” [Ibidem]. Şi dacă eşecul pragmalingvistic est lesne detectabil, mai ales în cazul unor expresii uzuale, cum ar fi: formule de adresare în LŢ, mesaje de mulţumire, întrebări directe etc., atunci eşecul sociopragmatic este cu mult mai greu de sesizat şi el poate provoca consecinţe mult mai grave în procesul de comunicare interlinguală, deoarece valorile pragmatice ale cuvintelor şi expresiilor limbii sunt adesea neglijate. Un exemplu elocvent în acest sens îl prezintă şi felul de a răspunde la o întrebare a japonezilor care optează în favoarea unei strategii implicite, adică a unui răspuns indirect, atunci când răspunsul se vrea a fi negativ, din simplul motiv că în cultura japoneză se evită refuzurile tranşante, exprimate într-o formă voit explicită. Cu referire la subiectul dat, C. Kerbrat-Orecchioni opinează că eşecul comunicativ-pragmatic „poate fi evitat, dacă vom înţelege constrângerile socio-culturale existente şi ne vom construi enunţurile în funcţie de contextul social al interlocutorilor, adică vom ţine cont de sistemul de valori specifice ale unei sau altei culturi” [2, p.9]. În această ordine de idei, întrebuinţarea numeralului englezesc „patru” (four) este indezirabilă în Japonia, căci modul în care se pronunţă el în engleză este similar cu cel în care se rosteşte cuvântul ce semnifică „moarte” în limba japoneză. În concluzie, ţinem să subliniem că, în comunicarea interlinguală actuală, în epoca globalizării şi a mondializării, luarea în considerare a discrepanţelor de ordin sociocultural şi pragmalingvistic devine din ce în ce mai mult un imperativ, şi aceste diferenţe, care sunt reflectate în limbă, nu ar trebui să fie percepute ca un impediment, ci mai degrabă ca oportunităţi de cunoaştere, de acceptare reciprocă şi de cooperare în comunicare, iar lingviştii şi traducătorii ar trebui să fie mereu în căutarea unor soluţii optime de surmontare a acestor bariere comunicative.