Adopția, reprezintă o formă specială de protecţie, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum şi legăturile de rudenie între copilul adoptat şi rudele adoptatorului. Potrivit Legii privind regimul juridic al adopției, Articolului 46, confidenţialitatea adopţiei, prevede ca: (1) Persoanele competente cărora le este cunoscut faptul adopţiei sunt obligate să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute în procesul de adopţie, inclusiv în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului, precum şi ale părinţilor biologici. În caz contrar, ele poartă răspundere juridică conform legislaţiei în vigoare; (2) Părintele adoptiv va informa copilul că este adoptat, de îndată ce vîrsta şi gradul lui de maturitate o permit. [1, art.46]. Deși legea prevede confidențialitatea adopției și purtarea răspunderii juridice pentru nerespectarea acesteia, totuși în viața reală deseori se întîmplă că persoanele adoptate să afle despre adopţie întîmplător, ceea ce are consecinţe negative asupra relaţiilor cu părinţii adoptivi şi dezvotării personalităţii celui adoptat. Problema comunicării despre adopţie în familia adoptivă își găsește reflectare în literatura științifică sociologică. Pentru prima dată acest subiect este pus în discuție de către sociologul american Kirk D. în 1964, care a condus prima cercetare în domeniul adopţiei, ce s-a desfăşurat din 1951-1961, unde au participat 2000 de familii adoptive din Canada şi SUA. Ulterior, din perspectiva comunicării despre adopţie cercetătorul american Weir K.N. identifică 3 categorii de părinţi adoptivi: [2, p. 50] părinţi activişti, care pledează pentru problema adopţiei în comunitate, ei sunt preocupaţi de percepţia şi atitudinea celorlalţi faţă de adopţie şi vorbesc deschis despre adopţie; părinţi moderaţi – vorbesc despre adopţie şi sunt pregătiţi să comunice despre adopţie societăţii şi copilului dacă este cazul; părinţi reticenţi – îşi dezvăluie rar statusul de părinte adoptiv în afara familiei, motivele fiind multiple (experienţe sociale negative, dorinţa de a evita stigmatizarea, adopţia este ceva intim şi nu trebuie comunicată cu alţii) şi aşteaptă maturitatea copilului, care va decide ce, cât şi cum comunică despre adopţie. În România, o cercetare, care a avut în centrul atenţiei comunicarea adopţiei, este cea realizată și coordonată de Buzducea D. [3, p. 32]. Eşantionul a cuprins 516 persoane (familii adoptive şi persoane adoptate). Cercetarea a constatat că 95% dintre părinţii consideră că este important să li se comunice copiilor despre adopţie. În Republica Moldova comunicarea adopţiei ridică o serie de probleme care necesită cercetate. Astfel în aprilie-mai 2017 autorul a realizat cercetarea „Probleme şi soluţii ale adopţiei în concepţia persoanelor adoptate”. În baza interviului în profunzime au fost intervievate 67 persoane care au fost adoptate. Una dintre problemele identificate a fost comunicarea despre adopţie. Rezultatele cercetării denotă că în Republica Moldova, de obicei, comunicarea despre adopţie se întîmplă la vîrsta şcolară. Uneori există cazuri cînd persoanele adoptate îşi caută părinţii biologici abia după decesul părinţilor adoptivi. Conform studiului realizat deseori mediul social este cel care informează copilul despre adopţie:„Am aflat că sunt adoptată la 8 ani de la un vecin. Pentru mine a fost un şoc extrem de mare pentru că nu-mi venea să cred (CA_36_f)”, „Aveam 11 ani eram în clasa V-a am aflat total întâmplător, dintr-o discuţie a unor rude, când am aflat mi-au dat lacrimile şi am fugit afară. Iniţial am încercat să învinuiesc toată lumea de ce toţi ştiu şi eu nu. Dar mi-am adus aminte că mama zicea că are un secret pe care mi-l va spune când voi creşte mare. Când s-a întors mama de peste hotare i-am spus că am aflat adevărul, mama nu ştia ce să spună. În acea zi mi-a povestit totul. (CA_39_f)”. Majoritatea celor intervievaţi consideră că fiecare copil trebuie să cunoască adevărul despre adopţie cât mai devreme: „copilul trebuie să cunoască cine sunt părinţii care l-au născut (CA_10_f)”, „pentru mine nu a fost un secret, ştiam de mică, nu cred că este bine de ascuns (CA_16_f)”, „nu e bine să ţi-i secretul, ţin minte şi acum cuvintele mamei după ce mi-a spus adevărul – că sunt cel mai dorit copil şi niciodată să nu încerc să spun că nu sunt copilul lor (CA_18_f)”. Cel mai traumatizant pentru persoana adoptată este când cunoaşte despre adopţie din alte surse decât familia adoptivă şi nu ştie cum să se comporte faţă de părinţii adoptivi: „părinţii mei adoptivi foarte mult mă iubesc, dar încă nu mi-au spus că sunt adoptat, am aflat acest fapt de la rude; este insuportabil că ei ascund de mine acest fapt, din spusele unui verişor, părinţii mei la sigur ştiu cine este mama mea biologică, dar eu nu pot să-i întreb mă tem să nu-i rănesc; poate se vor hotărî şi îmi vor spune adevărul, n-am decât să aştept. (CA_40_m)”, „cu părinţii mei adoptivi nici până în prezent nu am discutat pe această temă, deşi ştiu din alte surse, nu înţeleg de ce continuă să mă mintă, poate se tem că o să-mi schimb atitudinea sau o să mă piardă (CA_31_f); „eu nu am ştiut că sunt adoptată, am aflat întâmplător că sunt adoptată, când din curiozitate am examinat documentele familiei, părinţii declarându-mi că ar fi preferat ca eu niciodată să nu fi aflat de faptul că am fost adoptată. CA_1)”. Rezultatele cercetării relevă 3 perioade de comunicare a informației despre adopţie: până la vârsta de 7 ani copilul, care este cel mai potrivit moment de comunicare a adopţiei: „Eu desigur consider că adopţia nu trebuie ţinută în secret, cu cât copilul este mai mic când află, cu atât mai bine va înţelege şi îi va fi mai uşor să accepte realitatea, desigur dacă i se va explica corect şi cu cuvinte potrivite.” (CA_25_f); „mie părinţii mi-au spus înainte de a merge la şcoală, poate că se temeau să nu aflu din altă parte, am reacţionat normal (CA_25_f)” între 7 şi 13 ani:„Sunt fericită că cunosc adevărul încă de la 7 ani, nu mai ţin minte toate detaliile în ce mod mi-au spus-o, pe parcurs ei nu mi-au dat motive să mă simt o „străină”ba din contra m-au umplut de educaţie, dragoste…” (CA_30_f); „Eu am aflat la 13 ani, bunica mă ajuta la teme, şi îmi spunea că trebuie neapărat să am rezultate bune ca nu cumva să spună cineva că un copil adoptat este mai slab ca alţii. A fost dureros, dar fiind copil nu m-am descurajat tare, deoarece părinţii mi-au acordat atenţia, necesară ca să nu mă simt străin” (CA_10_f); după 13 ani, când impactul aflării adopţiei este foarte dureros şi poate duce la distrugerea relaţiilor familiale: : „am aflat la 16 ani că sunt înfiată, a fost un şoc, dar asta-i realitatea şi am încercat să o accept (CA_41_f)”, „Eu cred că dacă aflam când eram mică că sunt adoptată, eram altfel, dar aşa acum mi – i indiferent de tot, fac ce doresc fără să le zic părinţilor, pentru că oricum nu-s chiar ai mei, aşa un pic (CA_22_f)”. Savantul rus A. Neceaeva încă în 1986, făcând trimitere la legislația mai multor țări consideră că tendința de a păstra taina adopției cu orice scop poate cu adevărat să creeze o situație dificilă în familia adoptivă. [4, p. 51]. Deși suntem în 2018 încă problema dată mai este discutată. Sunt însă părinţi care păstrează toată viaţa acest secret purtându-l ca pe o povară: „Am aflat la 40 de ani că sunt adoptată, mama era pe patul de moarte şi mi-a zis: scumpa mea promite că mă vei ierta indiferent de ceea ce îţi voi spune; scuze că nu ţi-am spus până în ziua de azi că eşti adoptată, în momentul acela am crezut că deasupra mea s-a prăbuşit ceva greu; mă gândeam de ce Doamne anume cu mine sa întâmplat asta, dar după 10 min mi-am revenit şi m-am gândit că am avut o copilărie fericită împreună cu părinţii mei adoptivi, am finisat studii superioare, am o familie, un soţ care mă iubeşte, deci nu-mi pare rău de nimic în viaţă şi nu sunt altfel (CA_49_f)” În concluzie constatăm că, deşi legislaţia Republicii Moldova reglementează păstrarea secretului adopţiei, considerăm importantă cunoaşterea de către copil a faptului că a fost adoptat şi în cazul în care există posibilitatea, cunoaşterea părinţilor biologici, aceasta va favoriza o dezvoltare normală a personalităţii sale. Ascunderea acestui fapt poate crea o traumă majoră pentru copil şi uneori pierderea încrederii în părinţii adoptivi pentru totdeauna.