Ludwig von Bertalanffy descrie sistemul ființei umane ca un sistem deschis care interacționează cu mediul prin schimb de materie, energie și informație, are anumite stări psihologice și faze de dezvoltare. Omul trăiește în lumea semnelor, iar universul semnelor distinge cultura omului, inclusiv originea și cultura sa religioasă. Simbolurile religioase se consideră a fi cele mai vechi. Însă utilizarea simbolurilor indică spre tot ce ține de lumea spirituală, inclusiv spre inteligența spirituală. Prima încercare de sinteză a abordărilor teoretico-aplicative a fenomenului comunicării a fost realizată de Schramm (1971). În The Nature of Communication Between Humans autorul afirmă că comunicarea constituie „procesul social fundamental” [6, p.5], „o relație, un act al diseminării” [6, p.8]. Dacă analizăm termenul comunicare din perspectiva evoluțiilor paradigmelor și teoriilor educaționale care se referă la retorică, putem observa conturarea unor direcții teoretice. Astfel, 1. Wiener (1966) afirmă că cel mai important element al comunicării este feedback-ul. Importanţa feedback-ului devine covârșitoare asupra reușitei unei acțiuni de comunicare: „Pentru o acțiune efectivă asupra lumii exterioare, esențial este nu numai că noi posedăm buni efectori, ci ca performanta acestora să fie semnalată înapoi corect” [8, p. 135]. 2. Shannon şi Weaver în Teoria Matematică a Comunicării au descris procesul comunicării destul de simplu: „opoziția dintre comunicarea artistică şi științifică definește limitele teoriei informației” [4, p. 26]. Astfel, fenomenul comunicării reprezintă „reproducerea întrun punct dat, în mod exact sau aproximativ, a unui mesaj selecționat într-un alt punct” [1, p. 25]. Ambele teorii se referă la „transferul și schimbul de informații (mesaje) între persoane” [1, p. 414]. Pentru o comunicare eficientă este important emițătorul (eminentul), mesajul, canalul, receptorul și feedback-ul. Comunicarea reprezintă un transfer de informații cuantificabile conform unor scheme analogice privind drumul mesajului de la un individ/grup la un alt individ/grup. Din perspectiva neoretoricii, discursul retoric se bazează pe două norme:  adaptarea modelatoare care se realizează în funcție de răspunsul primit prin feedback;  pierderea treptată de informații cauzată de eminent și receptor. Conform unor cercetători, mesajul transmis de eminent este recepționat în proporție de 1/3. „Scăderea regresivă a fluxului informațional este dată de succesiunea: ce se dorește să se comunice  ce se comunică în mod real  ce ascultă receptorul  ce aude receptorul  ce înțelege  ce acceptă  ce reține” [2, p. 20]. Dintre alți factori se evidențiază: motivația slabă a receptorului, lipsa „științei ascultării”, energia mintală și ritmul vorbirii. Un element nu mai puțin important este codul. Codarea pentru decodarea eficientă a mesajului se realizează prin mai multe tehnici, dintre care se evidențiază stăpânirea adecvată a tuturor procedeelor și modalităților oratorice. Din perspectiva evoluției neoretoricii la baza comunicării stă acțiunea. Despre importanța acțiunii în retorică a scris și Cicero, și Quintilian. Un orator iscusit, însă fără acțiune, ar putea să pice din rangul său, pe când unul mai de mijloc, cu ajutorul ei, ar putea învinge pe cel iscusit [7, p. 139]. Demostene în dialogurile sale numea acțiunea prima, a doua și a treia elocvență. Prin urmare, modelul proceselor integrate ale comunicării bazate pe acțiunile conștiente ale receptorului descrie „integritatea proceselor de informare/comunicare, activitate cognitivă și de evaluare” [5, p.85]. Această afirmație extinde cu mult limitele teoriei acționale, descrisă de Parsons în 1937. Astăzi, acțiunea prevalează situațiilor tipice. În acest context, putem afirma că neoretorica indică spre steaua lui David care are șase colțuri, fapt care extinde arhitectura retoricii, descrisă de Tiutiucă (Figura).Teoria acțională valorizează rolul emițătorului în comunicare, ignorând contribuția comunicativă a receptorilor discursului. Oratorul este asemănat cu un arcaș care „țintește” persuasiv auditoriul, acestuia din urmă revenindu-i rolul unui simplu receptor pasiv. În accepțiunea teoriei acționale, vorbitorul poate atinge eficiența dorită numai prin abilitățile personale, fără să ia în seamă particularitățile de personalitate, nivelul aperceptiv şi starea de spirit a auditoriului. Chiar dacă acest principiu oratoric a dominat, secole de-a rândul, teoria comunicării publice, rezultatele lui nu sunt dintre cele mai eficiente. În deceniile cinci și șase ale secolului trecut studiul comunicării a alunecat de la atașamentul față de enunțările cibernetice la un model al societății caracterizat de metafora organismului viu. Ca rezultat s-a produs o reconstrucție a conceptualizării comunicării pe fundamente organiste, fapt care a dus la monismul lui Bateson, descris în „modelul comunicării interpersonale” [4, p. 422]. Noua paradigmă a comunicării este adoptată rapid și de adepții altor școli și curente filosofice. Acest eveniment paradigmatic „dă naștere unor școli și curente noi, cum ar fi şcoala de la Palo Alto, interacționismul simbolic, etnometodologia sau etnografia comunicării, având drept scop studierea actelor de comunicare, şi nu elaborarea de modele de comunicare”, afirmă A. Lesenciuc. Prin urmare, în perioada anilor 50-60 ai secolului trecut, se produce articularea unei noi paradigme a comunicării, în baza căreia se stabilesc convingerile, metodologiile și metodele sistemice de cercetare.Totuși, dacă analizăm retorica în contextul realității zilei de azi, se observă că accentul este plasat pe semnificația mesajului pentru toate părțile care comunică. Acest punct de vedere este împărtășit de retoricii americani Michael Hyde și Craig Smith care afirmă că funcția primordială a retoricii este a face „cunoscută” semnificația atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Înțelesul este derivat de o ființă umană în și prin înțelegerea interpretativă a realității. Retorica este procesul de a face cunoscut acest sens. Andrew King și Jim Kuypers afirmă că retorica determină capacitatea strategică a persoanei de a utiliza comunicarea scrisă și orală pentru a obține rezultate specifice. Observăm prin acest enunț detașarea treptată de valorile culturii antice ale comunicării în public în favoarea tehnologiilor și metodelor contemporane. Conchidem aici cu extrasul dintr-un interviu acordat de Michael E. Eidenmuller în 2011: retorica reprezintă studiul rațional al utilizării simbolurilor de către om (nu neapărat prin comunicare verbală), atunci și în situațiile în care aceste simboluri vizează comunitățile de interes identificabile pentru a crea, a spori, a submina sau a influența în alt mod credința, atitudinea, emoția, judecata și comportamentul uman.