Aflat la intersecția mai multor discipline, procesul de comunicare a provocat interesul unor ştiinţe diferite precum filozofia, istoria, psihologia, sociologia, arheologia, artă, etnologia, economia, biologia, cibernetica sau ştiinţele cognitive. Istoria comunicării este strâns legată de evoluţia umană şi de dezvoltarea relaţiilor sociale şi economice. Astfel, primii paşi teoretici în domeniul comunicării sunt strâns legaţi de diviziunea muncii şi de opera lui Adam Smith (1723- 1790) în a cărui opinie comunicarea contribuie la organizarea muncii colective şi la structurarea spaţiilor economice. În timp, s-au conturat numeroase teorii şi modele de comunicare, pornind de la Modelul lui Laswell (Emiţător–Mesaj–Mijloc de comunicare–Receptor–Efect), un model primar care omite feeddback-ul şi care a fost perfecţionat ulterior. Comunicarea, în accepţiunea modernă a managementului, reprezintă o componentă vitală a sistemului managerial, al culturii interne a oricărei organizaţii. Descompunerea sistemului unei organizaţii după criteriul natura fizică şi funcţională a componentelor de management, după Constantinescu, ne permite să observăm că legătura dintre componente este asigurată tocmai de comunicare. Potrivit criteriului amintit, componentele managementului unei organizaţii, redate în Figura 1, pot fi dezvoltate prin componenta „comunicare”, care se adaptează uțor la diverse contexte, devenid funcțională și eficientă [1, p.193]. În cadrul fiecărei organizaţii, comunicarea reprezintă un proces esenţial prin care are loc schimbul de mesaje şi informaţii, în vederea realizării scopului şi obiectivelor planificate. Literatura de specialitate oferă mai multe definiţii pentru comunicarea umană, dintre care cităm rezumativ câteva:  procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conținut conceptual (o atitudine, o stare emoțională, o dorință etc.) unei alte persoane sau unui alt grup;  „arta transmiterii informațiilor, ideilor și atitudinilor de la o persoană la alta”;  „trecerea unei informații de la un emițător la un receptor”. Noțiunea de comunicare este înțeleasă în mod diferit de oameni: fie sub forma „unor mesaje scrise (scrisori, rapoarte, memorii etc); fie sub forma unor schimbări de mesaje orale dialog, ședințe, conferințe etc); fie sub forma unor echipamente de comunicație (radio, televizor, telefon etc). Astfel, în urma cercetărilor efectuate, s-a stabilit că deschiderea în comunicare este direct legată de eficacitatea organizaţională (B.P. Indik, B.S. Georgopolos şi E. Seashore), iar comunicarea deschisă dintre şefi şi subalterni este esenţială pentru climatul organizaţional (W.V. Haney) [4, p.1]. În ceea ce priveşte comunicarea managerială, procesul bidirecţional dintre manager-subordonaţi şi subordonaţimanager poate fi redat sub forma reprezentării grafice din Figura 2. Acest model de comunicare se caracterizează, în primul rând, printrun număr mare de mijloace de comunicare: mesaje verbale, nonverbale, paraverbale şi scrise. Mesajele managerului sunt deciziile şi parcurg mediul ierarhic descendent (de sus în jos), în timp ce mesajele subordonaţilor sunt informări, raportări şi parcurg mediul ierarhic ascendent (de jos în sus). Mesajele subordonaţilor reprezintă pentru manager feedbackul procesului de comunicare, ca element foarte important [1, p. 201]. Comunicarea managerială poate fi de îndrumare şi de sfătuire/consiliere. Comunicarea de îndrumare se foloseşte în cazul lipsei de experienţă a angajaţilor, iar comunicarea de sfătuire/- consiliere poate fi realizată dacă angajatul are nevoie de sfat. Printre regulile comunicării manageriale, regăsim, în mod comun, două postulate: atacaţi problema nu persoana; descrieţi nu evaluaţi. Iar regulile criticii în mediul organizațional se conțin în următoarele aserțiuni de bază:  critica se realizează într-un loc privat;  se descrie exact comportamentul neadecvat unde, când, în ce mod şi cum a greşit;  nu se compară cu alte personalităţi;  se încurajează întrebările şi justificările angajatului (critica constructivă);  se propun soluţii de remediere şi este important ca angajatul să fie de acord cu ele;  încurajarea subordonatului. O comunicare organizațională, din perspectivă managerială, nu poate să evite și regulile laudei:  se laudă pentru un anumit rezultat;  se face relaţia dintre efortul depus şi rezultatul obţinut;  se încurajează spre performanţe şi mai mari [5, p. 8]. În concluzie, comunicarea managerială reprezintă o formă de comunicare interumană, un instrument de bază al managerului, cu ajutorul căruia acesta îşi poate exercita atribuţiile manageriale: de planificare, de organizare, de motivare-antrenare, de coordonare, de control-evaluare şi de realizare a obiectivelor propuse. Resursele strategice ale oricărei organizaţii devin informaţia, cunoaşterea şi creativitatea, însoțite de nelipsitul efort și perseverență. Comunicarea se realizează după anumite norme profesionale, etice şi morale ce asigură stabilitatea şi funcţionalitatea organizaţiei și un climat socioemoțional adecvat și prielnic pentru dezvoltare.