Competența reprezintă un pachet transferabil de cunoștințe, abilități și atitudini [4]. Aceasta nu este un rezultat propriu-zis al unui proces, dar un construct dinamic al diferitelor stări tranziționale în timp, spațiu și alte stări suprapoziționate. Competența este un concept controversat prin definiție, deși unanim acceptat ca cuantificator al gradului de satisfacere a cerințelor educaționale, în general, precum și a așteptărilor de calificare într-un anumit domeniu, în particular. Denumirea dată comportă interferențe cu alte sinonime, cum ar fi: capacități, performanțe, aptitudini ș.a. La fel cum în științele naturii [5] s-au elaborat legități empirice, sisteme de unități fundamentale, prin abstractizare (formule matematice, grafice simulative, definiții lingvistice, legitățile chimice, taxonomiile organismelor), la fel și în științele socioumane s-a ajuns la o ajustare terminologică, care conține componentele, indicatorii, descriptorii care defininesc un așa-zis ,,oarecare domeniu de valori admisibile” în corespondență cu formularea funcțională a acelui determinant, predefinit prin consens și coerență de comunitatea științifică. Există controverse și în privința finalităților învățării bazată pe competențe [1], dar fiindcă suntem încă pe această secvență temporală a politicilor educaționale, vom încerca în continuare să identificăm alte particularități ale acesteia pentru a înțelege procesul învățării pe înțeles, pe cale investigațională, pentru a propune unele soluții optimizatoare, în scopul autoghidării explorative. Ideea principală de la care pornim, fundamentarea teoretică a conceptului de competență investigațională este însăși faptul că orice investigație pornește de la un reper teoretic, iar acceptarea unei teorii ca fiind una științifică depinde de puterea demonstrației experimentale a acesteia [3]. Un corp de date devine valid în cazul când are un suport material măsurabil sau măcar când are o bază uniform sesizabilă psihologic de majoritatea oamenilor. Aceste ,,cuante informaționale analizabile” sunt formulate sub forma legităților empirice și a normelor sociale. Vom face iarăși referire la sensul fizic al informației care se comportă asemenea unei funcții de undă, care are nevoie de un mediu de propagare, care nu poate fi strict localizată în proces și prezintă ,,ambiguități” observabile în funcție de observator. Deci reperele teoretice și metodologice de studiu ar putea fi diverse. Prin raportarea dată deducem că competența ține din definiția inițială: a) de o cantitate de informație ca potențial predeterminat, fie tangibil relativ percepției, fie apropriat prin cunoștințe; b) de calitatea de operare a acesteia, activizarea circulației informației prin impuls, potențare ca abilitate; c) de interfața expresivă a informației, desfășurabilă în realitate prin interferență cu atitudinea subiectului. Reducționismul științific prezintă realitatea ca fiind digitală, pe când există motive profunde a demonstra că aceasta este analogică [8]. Noile abordări teoretice introduc aspecte noi prin ecuații interpretabile, dar acestea nu prezintă o descriere integrală a fenomenelor pe cont propriu. Teoriile clasice și cuantice nu au ajuns la un consens în privința definirii observatorului și a mecanismului de observație. În natură totuși descriptorii observabilelor ar putea fi categorisiți în: câmpuri, particule și șiruri. Oricărui sistem de referință i se atașează un sistem de coordonate spațio-temporal. O regiune din spațiu cu anumite proprietăți fizice, cu valori determinabile la orice punct se comportă ca un câmp, iar dacă în acest câmp mai poziționăm un corp, atunci în urma interacțiunilor măsurabile pe căi specifice se observă deja ,,un altfel” de câmp comparativ cu inițialul. Coexistența mai multor câmpuri este nediferențiabilă, fiindcă țin de domeniul cuantic. Observația umană trebuie reconsiderată prin elementele ei de recepționare, analiză, sinteză, ca un proces complex care ia în considerație natura realității cu toate analogiile sale [7]. Starea obiectului observat este în continuă evoluție, iar descrierea pe care noi o oferim este ,,un set de indicatori la un moment stabilit”, fiindcă starea observației nu a mai fost exact aceeași anterior și nici nu va mai fi ulterior, iar celelalte stări necunoscute se suprapun, ducând la teorii ale incompletitudinii și incertitudinii. Aprofundarea cunoașterii prin explorare continuă conduce la creșterea capacității de inteligibilitate a lumii înconjurătoare, nu doar prin relația sincron digital-delimitativă subiect-obiect, dar prin corelația sinergică analog-participativă observator-observabil. Dinamica internă a perturbărilor de câmp dintre observator și observabil este puțin cunoscută, dar probabil schimbul de informație se propagă printr-un anume schimb de forțe. Observatorul ar putea porni de la ,,un mecanism cunoscut” (origine), apoi deliberat ar putea aplica ,,o cale de a ști” (coordonate mobile) despre starea unui sistem. Astfel, pe căi predictibile ,,un cuant de informație” ar putea fi mobilizat să treacă prin legătura unor superpoziții de la observator la observabil prin comparația ,,Aceasta este ca Aceea”. Rămâne să elucidăm: a) ce prezintă natura cuantumului informațional inițial transmis (curiozitate, atenție) [6]; b) cum are loc retranslarea impulsului, care trece printre influențele coparticipative dintre alte interfețe (intuiție, logică) [2]; c) încotro se va manifesta răspunsul observatorului la alte perturbații (înțelegere, raționament) [5]. În concluzie, ceea ce este observat este supus la variațiile propriilor potențiale interne, cât și la alte forțe externe, dar aceea noi observăm măsurări ale ieșirilor, dar nu ale proceselor nemijlocit. Rezultatul măsurării se va constitui din adunarea tuturor forțelor, care acționează asupra sistemului. Realitatea perceptivă ține de trei componente: entitatea observabilă, observatorul din cadrul reperului și mecanismul perceptiv – o metodă examinativă internă, distorsionată de factori externi. Astfel, deoarece realitatea trebuie să existe independent de observație, abordările științifice succedă dintrun reper al legităților fizice clasice, în altele ale fizicii relativiste, până la teorii ale câmpurilor cuantice. Din acest considerent, ca criterii ale reperelor teoretice [8] servesc: restrângerea (setarea unui câmp – măsurarea unui impuls în comparație cu o unitate de memorie), recunoașterea (stocare informație – dacă există experiență similară ca referință ulterioară), discriminarea (diferențierea și reutilizarea informației pentru a judeca alte forme a realității).