Art.60 din Constituţie califică Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului, stabilindu-i locul de frunte în ierarhia autorităţilor publice.  Parlamentul, reglementând prin norme de drept raporturile dintre toţi subiecţii, se află pe o treaptă superioară fată de celelalte autorităţi publice din stat şi s-ar părea că toate autorităţile ar trebui să se supună Parlamentului. În realitate, autorităţile publice trebuie să se supună nu voinţei Parlamentului, ci legii care reprezintă expresia voinţei generale a poporului.  Art.2 din Constituţie statuează că suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Astfel, Parlamentul îndeplineşte una din cele mai importante funcţii ale statului – stabilirea cadrului legislativ. Separarea puterilor este un principiu fundamental al democraţiei moderne conform căruia puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării: (1) puterea legislativă, (2) puterea executivă şi (3) puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată având fiecare din ele sistemul său bine organizat, atribuţiile şi competenţele sale, bazându-se pe normele reglementate de Constituţie, în temeiul unor specializări funcţionale.  Constituţia Republicii Moldova în art. 6 „Separarea şi colaborarea puterilor” stabileşte că, în Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei. Separarea nu înseamnă însă izolarea lor, ele colaborează între ele, participă la funcţionarea celorlalte puteri printr-un sistem de control reciproc şi echilibrare, printr-un sistem de balanţe şi contrabalanţe. Funcţiile Parlamentului constituie o problemă mult discutată în literatura de specialitate, pornindu-se de la celebra teorie a separării puterilor în stat, care fixează puterea legislativă, ca funcţie inerentă a statului de a edicta (emite) legi sau, altfel spus, de a stabili comportamentul indivizilor în societate. La acest capitol, Parlamentul este văzut ca autoritate legislativă, ca unică autoritate legislativă, ca organ reprezentativ suprem. Însă trebuie să menţionăm că funcţia legislativă nu este unica cu care este înzestrat Parlamentul, de aici şi pornesc mai multe vizuini asupra funcţiilor Parlamentului [9, p. 108]. În ceea ce priveşte identificarea propriu-zisă a funcţiilor Parlamentului, în literatura de specialitate nu există o opinie unică, s-au emis foarte multe puncte de vedere şi clasificări [1; 2, p. 387-393; 3, p. 201-207; 4, p. 344-353; 5, p. 504-513; 6, p. 360-385; 7, p. 152-165; 8, p. 107-113]. În acelaşi context, unii autori optează pentru funcţii cu titlu principal şi funcţii specifice, secundare sau reziduale, care izvorăsc din imperfecţiunea teoriei separării puterilor în stat. Din analiza conţinutului art.66 din Constituţie, Parlamentul Republicii Moldova exercită următoarele funcţii: (1) funcţia legislativă; (2) funcţia deliberativă; (3) funcţia de reprezentare; (4) funcţia de informare; (5) funcţia de control parlamentar; (6) funcţia de numire a demnitarilor publici. Funcţia legislativă sau de edictare a legilor este determinată, în primul rând, de art. 60 care stabileşte că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Astfel, legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului şi constă în adoptarea de norme juridice obligatorii pentru puterea executivă, iar în caz de litigii obligatorii – pentru puterea judecătorească. Prin aceasta cu titlul principal al Parlamentului, de edictare a legilor, se exprimă voinţa generală a poporului.  În legătură cu calitatea Parlamentului de putere legislativă, în doctrina juridică, au fost formulate unele rezerve. Parlamentul nu este singurul care „face” legi, el împarte această funcţie cu Guvernul. De aceea se vorbeşte de limite ale funcţiilor parlamentului [5, p. 504]. Conform art. 1062 din Constituţie, Parlamentul poate abilita Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Funcţia deliberativă. Deliberarea, în sensul larg al cuvântului, înseamnă un proces ca rezultat al căruia se decide ceva, se adoptă ceva prin vot. La această funcţie se referă art. 66 lit. a) care fixează că una din atribuţiile de bază ale Parlamentului este adoptarea de legi, hotărâri şi moţiuni. Această reglementare vorbeşte mai mult de o funcţie de deliberare decât legislativă, deoarece prevede şi dreptul de a adopta hotărâri şi moţiuni. Activitatea, sarcina principală a Parlamentului constă în exprimarea voinţei generale prin legi, sau astfel spus destinaţia Parlamentului constă în realizarea funcţiei legislative, funcţie proprie şi obligatorie, inconfundabilă cu altă funcţie.  Funcţia de reprezentare reiese din normele constituţionale, unde Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului şi este compus din 101 deputaţi ca reprezentanţi ai poporului. Funcţia de informare constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date, documente necesare înfăptuirii prerogativelor constituţionale ale forului legislativ [6, p. 368]. Formele sau instrumentele principale prin care se poate realiza această funcţie sunt petiţiile adresate de cetăţeni, asigurarea transparenţei activităţii Parlamentului prin pagina Web, implicarea societăţii civile în examinarea proiectelor de acte legislative etc. Cetăţenii sunt informaţi despre activitatea Parlamentului prin intermediul Oficiilor Teritoriale de Informare a Parlamentului (Edineţ, Orhei, Leova, Comrat).  Funcţia de control parlamentar reiese din prevederile constituţionale unde Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Art. 66 lit. f) din Constituţie fixează că Parlamentul exercită controlul parlamentar asupra puterii executive sub formele şi limitele prevăzute de lege. Această funcţie derivă din funcţia principală a Parlamentului – edictarea legilor. Controlul parlamentar este efectuat prin mijloace proprii, care poate fi exercitat de Parlament în întregime, examinând informaţii ale Guvernului (art.104 din Constituţie), audiind mesaje, informaţii, rapoarte ale Şefului statului (art.84 din Constituţie). Controlul este efectuat şi prin intermediul întrebărilor şi interpelărilor (art.105 din Constituţie), precum şi prin dreptul deputaţilor de a cere Guvernului prezentarea de diferite documente, informaţii (art. 104 din Constituţie). Parlamentul îşi poate exprima neîncrederea în Guvern în condiţiile art.106 şi art.1061 din Constituţie.  Funcţia de numire a demnitarilor publici reiese din faptul că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi legate de desemnarea sau învestirea unor autorităţi publice: numirea a doi judecători ai Curţii Constituţionale (art.136 alin.(2) din Constituţie); numirea în funcţie a preşedintelui, vicepreşedinţilor, judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie (art.116 alin. (4) din Constituţie; numirea Procurorului General (art.125 alin.(1) din Constituţie); numirea unor membri al Consiliului Superior al Magistraturii (art.122 alin.(1) din Constituţie); numirea unor membri ai Curţii de Conturi (art.133 alin. (3) din Constituţie); numirea unor membri ai Consiliului Superior al Procurorilor (art.81 alin. (4) din Legea nr.294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură); numirea directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate (art.13 alin.(1) din Legea nr.753-XIV din 23.12.1999 privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova); numirea Avocaţilor Poporului (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 52 din 03.04.2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul)) etc.