Problematica rolului şi a valorii banilor din perspectiva examinării juridice este unul din domeniile abordate de către filosofi, jurişti şi cercetători încă din epoca antică [1]. Principalul, totuşi nu exclusiv, motiv pentru care legea se interesează de bani este problema plăţii. Când legea caută să răspundă la întrebarea: Ce sunt banii? Aceasta e pentru a determina cum obligaţiile monetare pot fi executate. Pentru jurist, banii sunt un mijloc de plată [2, p. I.1.20]. Obiectul obligaţiei pecuniare sunt banii exprimaţi în semne monetare care au circulaţie legală în cadrul unui sistem monetar. Iar în contextul relaţiilor social-economice, este important a determina conţinutul şi cuantumul obligaţiei pecuniare care urmează a fi executată. Atunci când au loc reforme monetare în stat sau variaţii valorice ale banilor, întrebarea privind moneda de plată a obligaţiei pecuniare şi modul cum statul determină juridic conţinutul economic al banilor sunt doar câteva domenii care au impulsionat teoria şi practica juridică să exploreze cercetarea şi dezbaterea principiului nominalismului monetar. Conform acestui principiu, în obligaţiile pecuniare puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a schimbat de la data naşterii obligaţiilor până la data scadenţei, debitorul fiind dator numai cu suma nominalizată în convenţie, iar creditorul fiind îndatorat a primi această sumă. Nominalismul monetar a absolutizat valoarea nominală a banilor şi a ignorat valoarea reală a acestora, exprimată în puterea lor de cumpărare [3, p.93].  Dacă unităţile monetare, în care se exprimă obligaţia, îşi menţin stabilitatea în decursul perioadei de valabilitate a obligaţiei, părţile contractului practic nu se confruntă cu dificultăţi în determinarea extinderii obligaţiei. Însă când în perioada dintre momentul naşterii obligaţiei şi momentul stingerii ei, unităţile monetare în care se exprimă această obligaţie şi-au schimbat capacitatea de plată în consecinţa deprecierii sau aprecierii, apare problema având însemnătate teoretică şi practică: se schimbă oare cantitativ obligaţia, adică, care este obiectul material al prestaţiei – transmiterea anumitei cantităţi de unităţi monetare sau anumitei ,,capacităţi de cumpărare”? În aceste circumstanţe ca soluţie legală a problemei vine principiul nominalismului [4, p.49-50], consfinţit în legislaţia naţională în art.302 Cod civil.   Una din întrebările întâlnite în practică de-a lungul istoriei, dar şi la etapa contemporană, este legată de reformele monetare. În sistemul anglo-saxon, problema este detaliat abordată într-o speţă apărută în faţa instanţelor din Marea Britanie (cauza Brett vs Gilbert (1605) ca urmare a modificărilor normative operate prin Proclamaţia regală din 20 mai 1601. În litigiul examinat s-a pus problema privind moneda de plată ce trebuia utilizată la achitarea datoriei. Contextul istoric relevă că, la momentul când obligaţia a fost contractată, moneda oficială de plată era alta decât cea la momentul executării obligaţiei. Problema părţilor în litigiu a constat în faptul că creditorul nu dorea să recepţioneze noua liră irlandeză, ci avea încredere în moneda mai veche care avea o valoare intrinsecă mai mare şi, respectiv, valoarea economică mai stabilă. În final, instanţa a dat câştig de cauză debitorului care a oferit moneda de circulaţie mai nouă, astfel confirmând principiul nominalismului monetar [5, p.1-40].  În literatură a fost evidenţiată şi doctrina ,,valor impositus” care semnifică valoarea nominală a monedei, indiferent de schimbarea valorii reale a acesteia. În atare sens, neschimbarea denumirii semnifica neschimbarea puterii de plată – anume în acest sens trebuie înţeles aforismul ,,marca este egală cu marca”, ,,francul este egal cu francul” ş.a.m.d. [6, p.171]. Totuşi, prin instituirea de către stat a conţinutului obligaţiei pecuniare doar prin prisma denumirii monedei, fără a ţine cont de realităţile economice şi puterea de cumpărare a banilor poate duce la prejudicierea părţilor raporturilor juridice civile şi denaturarea de facto a conţinutului obligaţiei.  Printre doctrinele germane cu privire la conţinutul obligaţiilor pecuniare poate fi menţionată teoria lui Knapp – Teoria statală a banilor (Staatliche Theorie des Geldes) – care respinge calitatea de valoare a banilor (Wert), recunoscându-le doar puterea de plată (Geltung), aceasta fiind atribuită prin puterea legii [6, p.174-175]. L.A. Lunţ susţine că teoria lui Knapp poate avea importanţă la determinarea sumelor care trebuie să fie transferate în baza monedei vechi, dar ea nu poate fi o expresie a principiului nominalismului [6, p. 177].  Idei fundamentale legate de exprimarea principiului nominalismului regăsim în lucrările mai multor savanţi, cum ar fi, F.A. Mann, G.F. Knapp, A. Nussbaum, A.E. Feavearyear şi alţii. Aspectul de putere de cumpărare a banilor, în special prin prisma inflaţiei, dar şi în circumstanţe legate de reforma monetară în contextul succesiunii statelor, a fost examinat în cadrul mai multor cauze de către CtEDO în lumina aplicării prevederilor articolului 1, Protocolul 1 al CEDO. Astfel, în cauza X. contra Republicii Federale Germania, Curtea a stabilit „În fapt reclamantul se plânge pe eroziunea continuă a capitalului său prin inflaţie. O obligaţie generală a Statelor să menţină puterea de cumpărare a sumelor depozitate în bănci sau instituţii financiare prin intermediul indexării sistematice a economiilor nu poate fi dedusă din articolul 1 al Protocolului 1” [7].  Poziţie similară a fost oferită de CtEDO şi în lumina reformelor monetare desfăşurate după căderea sistemului statelor socialiste. În cadrul mai multor cauze examinate de Înalta Curte, deţinătorii de conturi de depozite bancare au reclamat statul pentru restituirea sumelor depozitate neavând aceeaşi putere de cumpărare. În examinarea acestor cauze, CtEDO a explicat următoarele: „54… Curtea notează, totuşi, că principalul scop al cererii ei este să recupereze aceste sume cu menţinerea puterii lor de cumpărare. Aceeaşi rezultă şi din cererea ei înaintată în faţa instanţelor naţionale, în care ea a cerut să i se restituie depozitele în ruble sovietice, valută care nu mai exista, astfel încercând să recupereze valoarea originală a economiilor sale.În acest sens, Curtea notează că economiile reclamantei şi-au pierdut puterea de cumpărare din cauza deprecierii drastice a rublei sovietice şi a inflaţiei. Curtea reiterează, totuşi, că articolul nr.1 nu impune nicio obligaţie generală a Statelor să menţină puterea de cumpărare a sumelor depozitate în bănci sau instituţii financiare prin intermediul indexării sistematice a economiilor” [8-11].  În concluzie, putem menţiona că principiul nominalismului este unul din fundamentele juridico-istorice pentru determinarea conţinutului obligaţiei pecuniare şi îşi găseşte reflectare în legislaţia multor state având importanţă practică deosebită la etapa contemporană. Totuşi, considerăm că merită a examina şi contextul de menţinere a valorii obligaţiei pecuniare, situaţiile în care poate apărea necesitatea respectivă şi argumentele care stau la baza acestora.