Lumea asistă astăzi la un fenomen controversat, pe care nu-l poate nici înţelege, nici opri. Este vorba de mult mediatizata „Globalizare”. Deşi opinia publică este hrănită zilnic cu un mare şi divers volum de informaţii despre acest fenomen, nelipsind nici studiile de specialitate, totuşi cine ar putea să ne spună, nu însă ipotetic, care ar fi determinările acestui proces, în ce măsură este implicată acţiunea umană, pe ce legităţi se bazează, ce evoluţii se anticipează, cine sunt beneficiarii şi perdanţii etc. Din perspectivă istorică, întotdeauna cei cu putere financiară şi politică au fost capabili de urzeli odioase împotriva aproapelui lor. Au declanşat războaie, au produs recesiuni economice şi au creat foamete, pentru a-şi realiza interesele personale.  Procesele degenerative din Europa centrală şi de est, vădit contrare năzuinţelor de libertate şi bunăstare ce au animat popoarele din aceste state, să fie pur şi simplu un accident istoric sau un proiect al „stăpânilor lumii”. Pentru ţările din centrul şi estul Europei, economia de piaţă a fost impusă ca alternativă la celălalt tip, respectiv economia etatizată, organizată şi condusă de stat. Schimbarea, sau, mai bine zis, reîntoarcerea la un sistem considerat depăşit de istorie este o problemă extrem de controversată, dat fiind declinul economic, şi nu numai, pe care l-au înregistrat aproape toate statele ce-au fost supuse unei asemenea experienţe. De aceea, este dificil a răspunde la întrebarea dacă acest proces a avut o determinare obiectivă sau dacă provocarea lui a fost cauzată de impulsurile imperiale ale marilor corporaţii.  Noul tip, respectiv economia de piaţă, nou în actuala conjunctură, se defineşte prin mai multe caracteristici cum ar fi: ascensiunea agresivă a proprietăţii private în detrimentul celei publice şi dobândirea de către aceasta a unei poziţii dominante din punct de vedere economic şi juridic, organizarea şi dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii în funcţie de dinamica raportului cerere-ofertă, existenţa unui sistem de pieţe interdependente (piaţa de capital, piaţa produselor de larg consum, piaţa muncii etc.), plasarea centrului de greutate în adoptarea deciziilor de partea întreprinzătorilor şi prevalarea interesului personal al acestora, dinamizarea concurenţei ca factor de selecţie a agenţilor după criterii de performanţă economică, limitarea posibilităţilor de intervenţie a statului în dirijarea proceselor economice şi, ca o consecinţă a tuturor acestor procese, pierderea controlului statelor, mai ales din aria geografică în care ne aflăm, asupra propriilor resurse şi, în general, a întregului potenţial economic, asupra căruia şiau pus stăpânirea puternicele corporaţii, componente ale imperialismului contemporan.  Chiar dacă ideologii şi propagandiştii acestui sistem refuză să-şi însuşească conceptul, fiind, desigur, destul de incomod dată fiind asocierea cu dramele pe care omenirea le-a suferit de-a lungul întregii sale existenţe de pe urma agresiunilor cu scop acaparator, era colonială fiind încă destul de proaspătă chiar în memoria contemporanilor, totuşi o multitudine de caracteristici ale lumii de azi, absolut din toate domeniile existenţiale, ne arată că era imperială n-a fost depăşită de istorie, ci, din contra, ea a căpătat dimensiuni planetare. John Perkins îşi intitulează una dintre cărţile sale chiar „Istoria secretă a imperiului american”. Analiza fiind făcută asupra acestui centru de putere, găzduit de administraţia americană, imperiul de care vorbeşte autorul pare a avea caracteristici naţionale, însă esenţa sa, nu numai prin dimensiuni, ci chiar prin interferenţa şi asocierea cu alte centre de putere, este una globală. Deci, statele din centrul şi estul Europei au întors ceasul istoriei, luând-o de la capăt cu refacerea sistemului numit „economie de piaţă”, deşi regulile pieţei n-au putut fi ignorate nici atunci când statul avea controlul asupra întregii vieţi economice. În limbajul economic s-a impus, am putea spune cu agresivitate, noţiunea de „afacere”, oamenii fiind ademeniţi cu mult dorita prosperitate, care, deşi era prezentată ca un fel de „fata morgana”, a reuşit totuşi să înşele largi categorii sociale, proces explicabil având în vedere starea de sărăcie în care se aflau. Literatura, la rândul ei, i-a dedicat largi spaţii de analiză, contribuind şi ea la întărirea „încrederii” în miracolul numit „economia de piaţă” cu factorul ei motor „afacerea”.  Mobilul afacerii nu este altul decât profitul, care, ajungând astăzi un factor extrem de puternic, a pus stăpânire nu numai pe lumea afacerilor, dar şi pe cea politică, asociere care a creat puterea ce guvernează practic pe tot globul. „Capitalismul modern – arată Ioan Petru Culianu – constă într-un interes aproape exclusiv pentru mijlocul de schimb, pentru bani, ceea ce înseamnă că unica realitate care subzistă în adevărata ideologie a capitalismului este cea a comerţului... care se substituie oricărei alte realităţi: viaţă, om, pasiune, credinţă, speranţă, moarte etc”. Afacerea însă, pentru a putea fi pusă în mişcare, are nevoie de o diversitate de resurse. Dintre toate acestea, se detaşează ca importanţă cele financiare. De aceea, capitalismul a creat, în decursul timpului, diferite modalităţi de finanţare a afacerilor, cel mai mare succes avându-l sistemul de creditare care, treptat, avea să devină şi vector de extindere a dominaţiei în zonele în care au fost identificate oportunităţi de maximizare a profitului. E normal şi firesc ca economia să poată prospera, asigurând resursele de care societatea are nevoie, atâta timp cât creditul se limitează la funcţiile sale tradiţionale. Din păcate, el şi-a depăşit de mult condiţia, devenind o pârghie de putere şi control, de dominare, de imixtiune etc. O asemenea tendinţă s-a amplificat mereu, fără ca, cel puţin până în prezent, să i se poată opune ceva sau cineva.  Climatul economic şi politic internaţional i-a stimulat mereu această tendinţă, ajungându-se ca astăzi sistemul de creditare să devină el însuşi un vector de realizare a politicilor de stat în diferite zone de interes extrateritoriale. Creditul internaţional se situează şi la originea globalizării, fiind chiar forţa motrice a acesteia. Pentru a înţelege acest lucru este necesar să recurgem la câteva date de ordin istoric. Războiul de independenţă american început în anul 1775 are mai multe cauze, însă cea mai importantă dintre ele constă în faptul că regele Angliei, George al III-lea, le-a interzis coloniilor să-şi producă bani pentru uz propriu, obligându-le să se împrumute de la Banca Centrală Engleză, ceea ce însemna plata unor dobânzi înrobitoare, precum şi posibilitatea de a fi menţinute sub dominaţie.  Când în 1913 elita bancară americană a pus stăpânire pe rezervele federale, congresmenul Louis McFadden avea să afirme: „S-a pus la cale un sistem bancar mondial, un superstat controlat de bancheri internaţionali... acţionând împreună pentru a înrobi lumea pentru plăcerea lor personală.” Era, deci, în 1913 şi pentru contemporani afirmaţiile congresmenului păreau de necrezut, nu însă şi pentru generaţiile ce-au urmat şi mai ales pentru cea de astăzi.  Războaiele şi în general conflictele armate oferă, după cum se ştie, condiţii mult mai favorabile decât în timp de pace pentru dezvoltarea unor afaceri veroase, cu mari posibilităţi de sporire a profiturilor. Asemenea oportunităţi nu puteau fi ignorate de marile grupuri bancare. Tocmai de aceea ele sunt prezente în mai toate acţiunile provocatoare care au aruncat omenirea în cele două războaie mondiale, precum şi în cele care le-au urmat, iscate în zonele de interes pentru elita financiară. Încă din 1966, referindu-se la capitalismul financiar mondial, profesorul Carroll Quigley de la Universitatea Georgetown afirma că acesta evoluează spre „crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul... el ar urma să fie controlat într-o manieră feudalistă de către băncile centrale ale lumii, acţionând în concert, prin înţelegeri secrete obţinute la întâlniri frecvente şi conferinţe”. Un asemenea plan a devenit astăzi o realitate, cu toate că la timpul respectiv el nici măcar nu putea fi închipuit de opinia publică.