0. Semiotica își propune, mai recent, să cerceteze nu doar semnul sui generis, ci semnul ca unitate a sistemelor de comunicare (U.Eco, J.M. Klinkenberg ş.a). Aşa cum actul de comunicare reprezintă orice acțiune a unui individ asupra altuia realizată prin semne [1, p.5], problema ce survine ţine de delimitarea axelor sistemelor de comunicare, de tipologia unităților de comunicare şi de corelația dintre aceste axe. Or, comunicarea se realizează prin cel puţin două axe, cu multiple şi variate semne atât de ordin verbal (cuvântul, fraza, textul), cât şi nonverbal (semnul gestual, comportamental, paraverbal, cromatic, vestimentar etc.), iar corelația dintre aceste două axe ar permite, în viziunea noastră, încă o discriminare, dincolo de cea arhicunoscută, de ordin cantitativ pe verticală şi de ordin calitativ pe orizontală. 1. Dacă purcedem la varianta discriminării axelor comunicării în concepția propusă de fondatorul lingvisticii structurale F. de Saussure [2], completată ulterior de fondatorul Cercului Lingvistic de la Praga R.Jakobson [3], atunci putem vorbi de axa paradigmatică şi axa sintagmatică. Astfel, în semiotica modernă axa paradigmatică reprezintă concomitent clasa de semne/cuvinte ce pot fi utilizate pe o axă sintagmatică anumită şi fiecare din elementele unei clase/categorii; ea constituie o listă virtuală de forme capabile să fie actualizate în segmente anumite ale axei sintagmatice sau ale axei enunțării/vorbirii. Prin opoziție, axa paradigmatică e cunoscută şi ca axa selecției sau posibilității de alegere (sau sau), pe când axa sintagmatică este numită şi axa combinației, ce vizează locul semnelor/cuvintelor în cadrul unui enunţ gramatical [3, p.220]. Spre exemplu, în cadrul unui enunț de tipul copacul e în floare avem posibilitatea să substituim primul semn/cuvânt copacul cu alte semne/cuvinte din aceeași clasă/categorie (nume comune), gen arborele/planta, fără a modifica validitatea sintactică a propoziției sau sensul acestui enunț: arborele/planta e în floare. Nicio altă clasă sau categorie, gen verb, adjectiv, adverb nu poate interveni pentru a substitui aceste semne/cuvinte. 2. În viziunea noastră, aceste două axe ar putea fi opuse şi după criteriul dihotomiei cantitate – calitate. Or, axa paradigmatică poate fi şi o axă a cantităţii, a unui număr/volum de posibilități de alegere din cadrul unor taxonomii plasate pe verticală, atât din perspectiva sistemului de comunicare ofertant (multiple şi diferite categorii sau clase), cât şi din cea a volumului de competențe comunicative lexicale ale subiectului vorbitor, precum le stabilesc nivelurile Cadrului European Comun de Referință pentru Limbi [4]. Altfel spus, nu toate sistemele de comunicare oferă aceleași posibilități de selecție, cel puţin dacă ne-am referi în plan intersemiotic, cum ar fi cazul cunoscutului fenomen al lacunelor lingvistice. Spre exemplu, semnul din categoria substantivului din enunțul în limba română: Fumatul e interzis nu va găsi echivalent direct în limba franceză din aceeași categorie a substantivelor şi va folosi un alt enunţ: Défense de fumer, unde categoria substantivului a fost substituită cu cea a verbului. Această deficiență comunicativă poate fi depistată doar de un subiect ce stăpânește mai multe sisteme de comunicare, în cazul dat verbale, şi nu înseamnă că în plan intrasemiotic sistemul respectiv nu oferă alte posibilități de selecție dependente de volumul lexical al subiectului vorbitor. Axa sintagmatică este în opinia noastră şi o axă a calității, deoarece presupune două tipuri de calități. Una, a priori, adică a combinației sau a producerii semnelor/cuvintelor impuse de statutul/caracterul sau calitatea normelor sau convențiilor sistemului respectiv de comunicare pe axa orizontală. Spre exemplu, caracterul sau calitatea normelor de combinare a semnelor pe axa orizontală în sistemul de comunicare al limbii române diferă de calitatea acestora în limba germană. Alta, a posteriori, impune nevoia cunoașterii acestor norme de către subiectul vorbitor pentru producerea de calitate a actului de comunicare. Necunoașterea acestor norme nu permite producerea actului comunicării sau poate conduce spre o comunicare defectuoasă de calitate proastă. 3. Axa sintagmatică sau cea a calității, dependentă de axa verticală sau cea a cantităţii, condiționează prin procesul de producere a actului de comunicare apariția şi funcționarea diferitor subsisteme de comunicare şi dovedește calitatea, dinamica, viabilitatea şi funcționalitatea unui sistem de comunicare per ansamblu. Cazul limbii ca sistem exemplar de comunicare demonstrează, pe de o parte, o varietate a combinării semnelor la nivel de subsisteme sau limbaje (limbajul uzual, limbajul literar, limbajul poetic diferit de limbajele profesionale sau terminologice), iar pe de altă parte, capacitatea de utilizare a acestor limbaje de subiectul vorbitor în procesul de comunicare (poliglosia individuală). 4. Totodată, axa sintagmatică permite a constata că începutul comunicării vine de la sistemul de comunicare nonverbal cu subsistemele sale – limbajul gestului, mimicii, comportamentului etc., studiate de semioticile particulare, precum kinezica, proxemica etc. Ca peste mii şi mii de ani să apară sistemul de comunicare verbal (cuvinte, fraze, texte) cu subsistemele sale (limbajul poetic, limbajul literar, limbajul publicitar), studiate îndeosebi de lingvistică. În aşa fel, dacă ar fi să considerăm punctul de intersecție al celor două axe drept punct zero, atunci pe stânga axei sintagmatice am avea sistemul de comunicare nonverbal cu subsistemele sale, iar pe dreapta ei – sistemul de comunicare verbal cu alte subsisteme de comunicare. Sigur că limbajul verbal a ajuns să dezvolte subsisteme interne cu capacităţi comunicative subtile pe care nici un alt sistem nu e capabil să-l realizeze. Iată de ce sistemul de comunicare verbal este dominant şi le explică pe toate celelalte sisteme posibile. Schema de mai jos ilustrează repartiția sistemelor de comunicare în funcţie de punctul zero al axelor comunicării: 5. Axa sintagmatică permite încă o discriminare a limbajelor în baza calității semantice a unităților de comunicare ale acestora. În consecință, putem vorbi de unițăţi denotative şi unități conotative atât în cadrul sistemului verbal, cât şi al celui nonverbal. Studiile noastre ne-au permis să realizăm o tipologie a semnelor în baza acestei dihotomii cantitate–calitate. Dacă în cazul sistemelor nonverbale semioticienii disting tipuri de semne, gen vocale – verbale, vocale – nonverbale, nonvocale – verbale, nonvocale – nonverbale, atunci cercetările noastre deosebesc în cazul sistemului verbal tipuri de semne precum:  semne verbale denotative (arbitrare şi motivate; arbitrare cu necesitate şi convenționale; motivate absolut şi relativ);  semne verbale conotative (monosemice şi polisemice; unisemice şi enantiosemice; multienantiosemice şi megaenantiosemice) [5, p.139-145].