Cronotopul constituie o legătură indestructibilă dintre imagi spațiotemporale, care pătrund pe diagonală toate straturile operei artistice: ,,indicii timpului se relevă în spațiu, iar spațiul este înțeles și măsurat prin timp. Intersectarea seriilor și contopirea indicilor constituie caracteristica cronotopului artistic." [1, p. 295]. În concepție bahtiniană cronotopul presupune nu doar niște forme spațiale și temporale, rupte de contextul existenței, ci existența în sine, reflectarea ei prin conștiințele subiecților egali în dreptul de a se exprima. Această noțiune este o ,,metaforă teoretică" atât de complexă și profundă încât nu-și găsește interpretare înafara contextului creat de polifonie: ,, ,,Eu" și ,,tu" se determină reciproc, unul este indispensabil pentru celălalt", în dialog conștiințele se reflectă unele în altele ,,fiindcă personalitatea poate fi opusă doar altei personalități, nu ideilor, faptelor sau semnificațiilor." [2, p. 102]. În literatură cronotopul ,,determină unitatea artistică a operei literare în raporturile sale cu realitatea" [1, p. 474], astfel se constituie funcțiile figurative, compoziționale, tematice și axiologice ale structurilor estetico-artistice, care sunt purtătoare de valențe emoțional-valorice. Bahtin menționează cronotopul: întâlnirii, drumului, metamorfozei, salonului, pragului, străzii; locații unde se înnoadă firele subiectului, sau din contra, au loc deznodămintele, cronotopii marilor crize și momentelor de intensitate maximă în viața personajelor. Funcția compozițională se manifestă prin coagularea evenimentelor în jurul lor, ca centri de greutate, iar prin faptul că ele sunt prezentate prin imagini ,,care concretizează momentele subiectului", ,,timpul capătă caracter concret-senzorial" se realizează funcția lor figurativă [1, p.481].