Formarea concepţiilor estetice ale lui Petru Vutcărău a inceput in procesul studiilor sale la Școala Superioară de Teatru „B. Șciukin”, unde explorează bazele jocului actoricesc, arta transpunerii in personaje din dramaturgia clasică şi cea contemporană de diferite genuri. Totodată, atmosfera ce a trezit interesul pentru teatrul absurdului in Moscova, la mijlocul anilor 1980, a transformat concepţiile estetice ale actorului incepător Petru Vutcărău. Succesul uimitor al piesei Așteptandu-l pe Godot de S. Beckett, montată impreună cu Mihai Fusu, a determinat direcţia căutărilor sale regizorale in sfera teatrului absurdului. Montarea sa a piesei Cantăreața cheală de E. Ionesco a anunţat nașterea, la 1991, a Teatrului „Eugene Ionesco”. Următoarele spectacole in estetica teatrului absurd – Regele moare de E. Ionesco (impreună cu Mihai Fusu), Voci in lumina orbitoare, şi cu violoncelul ce facem? de M. Vișniec – au fost realizate in paralel cu spectacolele in care mijloacele de expresie ale teatrului absurdului erau utilizate doar ca procedee aparte. Printre ele se numără Iosif şi Amanta sa, după piesa lui Val Butnaru, Chiriţa in provincie de V. Alecsandri, Revizorul de N. Gogol, Lupii şi oile de A. Ostrovski, Elizabeta I de P. Foster. In estetica fantasticii filosofice, P. Vutcărău montează spectacolul Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, iar in estetica teatrului simbolist şi a muzicii color a lui A. Appia el pune in scenă Mașinăria Cehov de M. Vișniec. Totodată, printre succesele creatoare ale lui Vutcărău pot fi numite şi spectacolele realizate in estetica realismului psihologic: Femeile lui Picasso, Olga de B. McAvera, Oscar şi tanti Roz de E. Schmitt, O istorie foarte simplă de M. Lado.