În secolul în care trăim creşte incontestabil importanța studierii anxietăţii, fiindcă conform Organizaţiei Naţionale a Sănătăţii numărul cazurilor de persoane cu manifestări în spectrul anxietăţii creşte. Prezența anxietății precum și dezechilibrele la nivelul stării de bine și a sănătății mentale a omului sunt determinate de noile realități: schimbările profunde şi importante în viaţa societăţii şi a omului, în particular: dezvoltarea tehnologiilor moderne, computerizarea, excesul de informaţii, impactul mass-mediei, al internetului și al rețelelor sociale. În cadrul penitenciar, acest lucru e extrem de vizibil, din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale, de asemenea, pierderea încrederii, situaţia socială din închisoare, izolarea de familie, prieteni şi diverse motive personale, pot explica astfel de stare. Un moment în care cel mai frecvent apare sentimentul de anxietate este în prima fază de detenţie, ca reacţie a organismului la nivel conştient apare şocul încarcerării, care se manifestă prin o gamă complexă de frământări psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în sine până la comportamente autoagresive. Acest lucru se manifestă din cauza că sunt impuse controale stricte ale comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea a fluxului comunicaţional cu persoanele din exterior, toate delimitările date generează la deţinuţi stări tensionate accentuate. În linii generale, putem defini adaptarea ca un proces prin care o persoană devine capabilă să trăiască într-un grup social, potrivindu-şi comportamentul după cerinţele mediului. În Marele dicţionar al psihologiei, noţiunea de „adaptare” este definită drept ansamblu al modificărilor conduitelor care vizează asigurarea echilibrului relaţiilor între organism şi mediile lui de viaţă şi, în acelaşi timp, al mecanismelor şi proceselor care susţin acest fenomen [3]. Procesul adaptării la deţinuţi poate fi considerat destul de greoi, dar conform autorului consacrat G. Florian, sesizează problemele adaptative legate de întreaga perioadă a penitenciarizarii, care este împărţită în patru etape [5]: –– prima perioadă de acomodare este dominată, din punctul de vedere al deţinutului, de teamă şi supunere, de efortul individual de a trăi în noul mediu de viaţă; sentimentul de părăsire şi neputinţă este puternic; –– a doua etapă, de adaptare, este centrată pe căutarea recompenselor şi câştigarea bunăvoinţei cadrelor. Activitatea deţinutului urmează secvenţa cunoaşterevalorizare-conduită. Deţinutul este un atent observator a tot ce se întâmplă în jurul său şi, în urma evaluării persoanelor, normelor şi valorilor formale şi informale adoptă o conduită sau alta;–– a treia etapă, de participare, când individul nu se mai simte străin faţă de ceilalţi, are anumite satisfacţii în urma muncii depuse şi un comportament activ în cadrul relaţiilor interpersonale; –– a patra etapă, de integrare este caracterizată prin dependenţa accentuată a individului de grupul din care face parte şi de menţinerea unei stări de echilibru în plan somatopsihic. În 1984 Lazarus şi Folkman au fost inventatorii modelului tranzacţional al stresului şi cei care au introdus conceptul de „coping”. În mediul penitenciar, există deținuți care nu-și pot folosi mecanismele de coping şi nici nu încearcă să se adapteze în mediul penitenciar: unii cerând ajutor, alţii îndreptându-şi furia spre alţi deţinuţi, în timp ce alţii ajung să se autorănească. Acţiunile date sunt condiţionate de mai mulţi factori, precum: dereglarea emoţională, lipsa atenţiei din partea administraţiei la necesităţile deţinutului, de asemenea, imposibilitatea de a face faţă la presiunea regulilor stabilite de subculturi şi survenirea unor conflicte interpersonale cu personalul sau cu ceilalţi deţinuţi. Aceste tulburări reprezintă o modalitate disfuncțională de a exprima nemulţumirea, de a comunica furia sau folosirea ca instrument de atragere a atenţiei asupra unor probleme nesoluţionate [1]. În concluzie, se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar niciodată nu este totală. Iniţial, procesul de integrare a deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este parţial totală, iar înainte de eliberare, la deţinuţi poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar.