În Sonata pentru vioară și pian, compusă în anul 1975, S. Buzilă și-a propus o sarcină destul de dificilă: să îmbine elementele folclorice cu cele clasice și contemporane în cadrul sonatei tradiționale, cu formele ei bine determinate, încercând să exprime psihologia omului contemporan într-un gen cu o istorie seculară. Ciclul Sonatei este alcătuit din trei părți, formând o succesiune de tempouri aranjate într-o ordine relativ tradițională: moderat – lent – repede. Prima parte — Moderato — comportă un caracter cantabil și este realizată într-o formă de sonată aparent ce deține toate compartimentele tiparului clasic, inclusiv o introducere şi o codă. Cele două teme de bază (tema grupului principal şi cea a grupului secundar) nu sunt foarte contrastante, ambele fiind destul de lirice, cea secundară evidenţiindu-se totuşi printr-o cantabilitate mai pronunţată. Contrastul cel mai puternic, accentuat şi prin schimbarea de tempo, se relevă între tema concluzivă — energică şi dansantă — şi celelalte compartimente ale expoziţiei. Partea a II-a — Andantino improvisamente — contrastează puternic cu prima prin materialul tematic nou și caracterul improvizatoric, doinit al muzicii care redă sfera lirico-meditativă a cântecului popular, compozitorul apropiindu-se astfel de sursele muzicii folclorice, întreg discursul muzical emanând plasticitate și naturalețe. Această parte a Sonatei e atât de bine cizelată, încât ar putea fi interpretată cu succes ca o piesă de sine stătătoare. Partea a III-a — Allegro molto — este scrisă în formă de rondo, fiind bazată pe un tematism săltăreţ, ce continuă şirul de imagini expuse în prima parte și dezvăluind noi faţete ale aceluiaşi caracter lirico-dansant conturat de atmosfera primei părți. Demersul analitic asupra Sonatei pentru vioară și pian de Serafim Buzilă relevă trăsături comune ale acestui ciclu cu Sonata pentru vioară și pian „în caracter popular românesc” de George Enescu, căruia îi este dedicată. Acestea se manifestă atât în tratarea generală a ciclului cât și în caracterul tematismului, în modalitățile de utilizare a mijloacelor de expresie. Ambele sonate abundă în teme de sorginte folclorică, în episoade cu utilizarea ingenioasă a eterofoniei și a procedeelor polifonice. Afinitățile între cele două lucrări pot fi observate și în sonoritatea originală a instrumentelor, în efectele timbrale, în coloristica structurală și chiar în unele momente de scriitură pianistică și violonistică. În ambele sonate te surprinde rafinamentul gradaţiei dinamice și diversităţii ritmice care tinde să exprime cele mai fine nuanțe și stări sufletești. Prin cele două sonate compozitorii de parcă ne povestesc, fiecare în felul său, despre locurile de baștină, despre horele admirate în copilărie, despre natura pitorească a meleagurilor natale, despre iscusiții lăutari pe care i-au ascultat cu atâta plăcere în timpurile de cândva.