Oglinda înseamnă reflectare: a individului sau a unui grup de indi-vizi; întâlnim în epocă semnificația morală a oglinzii, de reflectare a virtuți-lor sau dimpotrivă a viciilor unei comunități. Oglindirea individului presu-pune un set de gesturi și un anume tip de comportament, fie că vorbim de introspecție sau despre nevoia de reflectare și de recunoaștere în exterior a frumuseții. Avem, așadar un obiect la graniță, între lumea interioară și cea exterioară, cu o puternică încărcătură culturală. Practica folosirii oglinzii înpremodernitate devine în această lectură un limbaj, care poate fi analizat și interpretat din multiple perspective: reprezentarea identității și oglinda ca atribut feminin, obiect de validare și de adaptare a corpului la norme, obiect decorativ de lux, expresie a poziției sociale și a bogăției, sofisticării, contac-tului cu alte spații etc. Cercetarea noastră pleacă de la ipotezele enunțate mai sus și adresează întrebări unei categorii diverse de surse referitoare la spațiul românesc, de la reprezentările figurate și bunurile păstrate, până la diversele înregistrări de epocă, precum inventare de bunuri, foi de zestre, însemnări cu caracter comercial sau relatări de călătorie.