Căsătoria a reprezentat o etapă defi nitorie în viaţa oricărui om. În prima jumătate a sec. XIX legile civile din Principate și din Transilvania recunoșteau în căsătorie un act civil patronat de biserică, dând putere de lege unor practici statornicite prin intermediul tradiţiei. O etapă importantă în cadrul instituţiei căsătoriei l-a constituit înzestrarea. Zestrea este partea unui fenomen social complex, a cărui descriere și înţelegere se poate face prin metode interdisciplinare. Ea nu poate fi scoasă dintr-un ansamblu de convenţii legate de sistemele de proprietate. Suportul documentar al temei cercetate cuprinde acte civile, memorii, note ale călătorilor străini, opere literare, scrieri etnografi ce. În studiul nostru ne propunem să prezinte zestrea așa cum ea apare în legislaţia perioadei dar și în documentele civile. De asemeni dorim să urmărim acest subiect de la constituirea sa (înainte de căsătorie), în timpul căsătoriei și după căsătorie. Începând cu 1819 și până la Codul civil din 1864, legea după care se făcea înzestrarea era Codul Calimach. De asemeni acest subiect poate fi urmărit și în legislaţia premergătoare acestor norme legislative, precum Carte românească de învăţătură sau Îndreptarea Legii. Documentele redactate în perioada 1820-1860 relevă mai multe caracteristicii ale acestei teme: condiţiile în care se făcea înzestrarea, actorii sociali între care se desfășura acest „contract”, existenţa unui formular al scrierii „foii” de zestre, cuprinsul ei, statutul ei juridic al înzestrării în diferite etape ale căsătoriei. În prima jumătate a sec. XIX, în măsura în care modernitatea își croiește drum prin Principatele Române, societatea românească cunoaște profunde transformări. Acestea pot fi sesizate și la nivelul rânduielilor privind zestrea.