Problema cea mare a Omului (dăinuirea în timp) se rezolvă în Cer. Dar, Omul este atât cât îşi imaginează că este. Pornind de la acest percept, Eminescu în opera sa împleteşte la tot pasul teluricul cu cosmosul şi viceversa.„Umanizând” fenomenele cosmice, Poetul le face „de apucat cu mâna”, iar cosmosizând Omul, î-i atribuie acestuia dimensiuni urieşeşti, sugerându-i astfel că poate stăpâni puteri cosmice. Dezvăluind temeiul existenţei şi că viaţa este un fenomen cosmic, Eminescu îl îndeamnă pe Om să se încadreze în ritmul vieţii cosmice, căci numai aici îl pot aştepta zorii veşniciei. Imaginile poetice ale lumii fizice şi ale fiinţei umane obţinute de Poet au darul de a-l trata pe Om de boală psihologică a scepticismului şi a-l îndemna să extragă puteri fizice şi intelectuale din atotputernicia naturii, dând astfel sens dialectic şi cosmic existenţei umane.