Deportarea – cel mai tragic eveniment din istoria neamului nostru, un adevărat calvar pentru basarabeni, care au fost luaţi cu forţa din propriile case, urcaţi în vagoane de transportat animale şi duşi pe drumul pierzaniei. Deportările din Basarabia pot fi privite sub mai multe aspecte: ca elemente ale "subsistemului fricii", instituit în anii stalinismului în URSS , ca componente ale politicii de deznaţionalizare a românilor de la est de Prut, ca metoda de depopulare a Basarabiei şi ca metoda de luptă împotriva "duşmanilor poporului". Strămutările de populaţie din teritoriile ocupate au constituit dintotdeauna o modalitate dură pentru anihilarea şi distrugerea opozanţilor de orice fel, la care a recurs sistematic puterea imperială rusă, ţaristă sau sovietică. În timp ce românii basarabeni erau înspăimântaţi şi disperaţi până la trecerea directă la răfuiala cu oamenii noului regim, chiar şi mulţi reprezentanţi ai minorităţii neromâneşti a populaţiei se arătau dezorientaţi şi descurajaţi de tot ce aducea acest regim. Zile şi săptămâni întregi basarabenii se culcau şi se trezeau cu aceeaşi frică în suflet – teama de deportare. Erau trataţi ca nişte animale, fiind duşi în cele mai mari mizerii. Astfel satele rămâneau pustii, drumurile nu mai vedeau decât camioane militare în care erau înghesuiţi, claie peste grămadă, cu bocete şi lacrimi de disperare copii, femei şi bărbaţi, fără nici un fel de posibilităţi de a-şi satisface necesităţile fizice şi de strictă igienă, garnituri care s-au îndreptat fără întârziere spre îndepărtata Siberie, fără opriri în staţiile principale. În calitate de duşmani ai statului, pentru că aveau 2 vite în loc de una să o dea primarului, pentru că erau luaţi drept cuzişti în loc de liberali.