Lectura analitică a poeziilor lui Nichita Stănescu ne-a convins că una dintre dominantele relevante ale liricii lui este erosul, care nu este un eros pur, ci comportă un sens relevant al iubirii, sentiment investigat de noi din dorinţa de a cunoaşte eul liric atât în formula eului poetic al textelor, cât şi în cea a eului empiric al cititorului, asumat într-un mod lucid chiar în timpul trăirii poetului. Reflectând la acest fapt, putem afirma că Nichita Stănescu este în, literatura română, primul poet al sentimentului lucid, al exprimării stării de fericire - o fericire conştientă. Un argument este faptul că, în lirica noastră de până la Stănescu, fericirea ca atare, adică acel eros nemelancolizat, nu se profilează, deci nu s-a manifestat propriu-zis poetic. Pentru că ”în viziunea poetului trupul în mişcarea frenetică se rarefiază, pierde în greutate subţiindu-se şi transformându-se firesc în gând, într-o mişcare ascensională de o mare noutate a imaginii: Şi omoplatul se face/ pală sunţire de elicopter”. Erosul a constituit unul din lucrurile ce fascinează la Nichita şi în acelaşi timp o enigmă, asemeni firii sale el având o manieră total diferită de a vedea iubirea, întrun fel boemă, însa în acelaşi timp simplă, gingaşă”. Nu este facil să deduci metaforele în poezia marelui creator, sensul profund gândit, profund ascuns şi totodată descoperit creează cititorului o stare în care el singur descoperă lumea, facilitând descoperirea de semnificaţii la nivel de adâncime al multitudinii de sensuri, accentuându-se astfel prezenţa erosului şi indispensabilitatea acestuia.