„Există un amestec ciudat de forțe în ființa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de real (...). Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară” (citat din Eugen Simion) – probabil, aceasta este una din cele mai ample și precise aprecieri
scrise de la adresa marelui poet și care ne-a servit drept „călăuză” atât în procesul de selectare a versurilor pentru scrierea ciclului vocal-simfonic, cât și în pătrunderea unor valențe poetice,
sonore, a simbolurilor și sensurilor ascunse ale acestora. Așa cum se întâmplă, probabil, la
recitirea marilor poeți, și în cazul nostru, descopeream de fiecare dacă noi fațete ale expresiei și
trăirii profunde pe care le emană. Tema centrală a versurilor selectate este iubirea – versul
stănescian este recunoscut prin diversitatea pe care o oferă acestei sfere eterne, iubirea fiind
surprinsă în ipostaze neașteptate, originale – de la cea adolescentină, nebunatică, sălbatică, la una plină de sensibilitate, de gingășie și grație infinită.
Ciclul cuprinde 5 părți, fiecare fiind scrisă pe unul din poemele stănesciene selectate. Prin
păstrarea titlurilor poemelor (I. Leoaică tânără, iubirea...; II. Nimic nu este altceva; III. Poveste sentimentală; IV. Numai o clipă; V. Scurtă vorbire) se remarcă o primă particularitate a abordării componistice, ce indică faptul tendinței de păstrare atât al titlului, a semanticii textelor, cât și a limbajului simbolist-figurativ al acestora. Transpunerea muzicală a versurilor marelui poet pune în fața compozitorului mai multe sarcini, cea mai importantă fiind, în opinia noastră,
legată de semantica versului său, cuprinsă în mod plastic prin celebrul Necuvintele.
Compozitorul caută să redescopere necuvintele, să le „elibereze” din „menghina” verbului prin identificarea și asocierea acestora cu anumite sonorități timbrale sau prin alte modalități și procedee de expresie muzicală, în urma cărora ele capătă noi dimensiuni semantice, nebănuite,
ascunse în adâncul ființei și conștiinței umane. În acest sens, ne-am propus să desprindem, în cadrul formei de ciclu vocal-simfonic, complexele și multiplele semnificații ale versului
stănescian, pornind de tematica iubirii.
Având în vedere amploarea și forța emotivă a poemelor stănesciene, ce ating straturi profunde ale ființei umane, considerăm că limbajul și mijloacele de expresie abordate în muzica ciclului se încadrează în tendințele postmoderniste de factură expresionistă. La baza acestuia se află sonoritatea și energia vocii umane, cu posibilități de expresie timbrale de o largă diversitate – de la vocalizarea muzicală, la intonația vorbită, declamată, de la strigătul disperat la șoaptă. Astfel, melodica vocală capătă trăsături „non-vocale” – disonanțe, salturi abrupte, cromatizare etc., pierzând din calitățile sale de cantilenă iar ritmica regulamentară se supune unor rigori
diferite, bazate pe sincope și accentuări complexe.